pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Biserica
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior EVUL MEDIU VEAC DE UMBRE ȘI LUMINI

Dacă barbarii se convertesc, lumea nu scapă cu totul de obiceiurile lor. Viața socială e influențată de barbarii asiatici, corsarii scandinavici și islamici. E veacul de fier, cu cruzimile și frământările lui. La Roma numirea episcopului cade în mâinile familiilor locale, în luptă una cu alta. De aceea, în acest timp ajung pe catedra Sf. Petru și oameni nedemni, preocupați mai mult de afacerile temporale ale Statului, decât de misiunea bisericească.

Cu toate acestea - ca și de atâtea ori în viitor - Biserica, amenințată nu numai din afară, dar și de slăbiciunile oamenilor ei, trece cu bine prin propriile forțe, peste aceste dificultăți și se reface mereu. Este semnul vitalității sale - sfânta forță vitală - care o face să renască mereu, tocmai atunci când se părea că ar trebui să dispară. Astfel că, pe la anul 1000, când în urma unei greșite interpretări a unei pagini simbolice a Apocalipsului ( 20, 1-10), precum și din cauza decăderii Occidentului, unii așteptau sfârșitul lumii; în loc de sfârșit și de nimicire a apărut o nouă primăvară. 13)

Papa Nicolae al II-lea (1058-1061) pune stavilă ingerenței partidelor și împăraților în alegerea papei. Apoi Biserica luptă ca să nu lase puterii civile dreptul de a numi episcopi. Însă aceste tendințe de autonomie a Bisericii nemulțumesc autoritatea civilă și astfel între aceste două puteri, civilă și bisericească, nasc mereu conflicte.

 

APUS ȘI RĂSĂRIT

Independența Bisericii din Apus față de autoritatea civilă accentua și mai mult diferența de atmosferă ce exista între ea și Biserica din Răsărit, legată intim cu Statul, încă din timpuri vechi. În ultimele veacuri raporturile dintre Roma și Bizanț erau din ce în ce mai rele. Probleme referitoare la formulări teologice (în legătură cu purcederea Spiritului Sfânt, cu purgatoriul, etc), probleme cu caracter liturgic (folosirea pâinii fermentate sau nefermentate la Sf. Liturghie), în legătură cu autoritatea spirituală (ce fel de autoritate are scaunul episcopesc din Roma), și alte probleme la care se mai adăugau situații cu caracter politic, diversitate de cultură, de limbă, etc. toate făceau dificilă unitatea.

Pretențiile Romei noi - Constantinopolul - față de Roma veche în care fusese încoronat Carol cel Mare, cu aversiunea crescândă între greci și latini, duse la separație sub patriarhul Foțiu. Acesta urmă în scaunul patriarhal al Sf. Ignațiu, exilat de către împărat pentru că refuză să facă jocul imoral al fratelui împărătesei Teodora, Bardus. Atât Foțiu cât și Sf. Ignațiu au recurs la Roma, unul pentru a primi confirmarea papei Nicolae I, iar celălalt pentru a se plânge de nedreptatea ce i s-a făcut și pentru a-i cere ajutor. Papa susținu pe Ignațiu, patriarhul legitim. Atunci Foțiu, patriarhul intrus, excomunică pe papa. Așa se produse prima separare în sânul Bisericii, dar nu dură mult, căci după înlăturarea împăratului Mihail al III-lea, susținătorul lui Foțiu, reveni Sf. Ignațiu, recunoscut ca patriarh legitim de un nou conciliu ținut la Constantinopol și prezidat de legații papii Adrian al II-lea (867-872).

Totuși pacea între Răsărit și Apus nu fu deplină. Anul 1054 fu fatal. Sub patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058) despărțirea a fost deplin consumată.

În secolul XI-lea pe scaunul Romei se afla..."papa Leon IX (1048-1054), care a luptat din răsputeri să ridice autoritatea papalității mai presus de orice, iar la Constantinopol se afla pe scaunul patriarhal Mihail Cerularie (1043-1058), bărbat ambițios, autoritar și energic... Plin de iubire de patrie și de dorința de a comanda tuturor, având pretenția de a mișca dintr-o încruntare de sprâncene cerul și Olimpul, conștient de mărire și gloria scaunului său, Mihail Cerularie era hotărât să lupte cu adversarul său din Roma, trecând peste toate obstacolele... Provocat de măsurile papei Leon, care a desființat Arhiepiscopia greacă din sudul Italiei, patriarhal Mihai Cerularie pornește o luptă înverșunată contra papalității... Împăratul Constantin IX Monomahul... a căutat, din considerațiuni politice, să împace lucrurile, hotărând convocarea unui Sinod la Constantinopol, în care să se discute "inovațiile" imputate apusenilor de către răsăriteni". (Istoria bisericească universală, pag. 424 și 426).

Delegatul papal la acest Sinod, Humbertus, era rău văzut de greci. Patriarhul a interzis delegaților papali să celebreze Sf. Liturghie în biserici. Atunci delegații au excomunicat pe patriarh, care într-un sinod a atematizat pe delegații romani, pe papa Leon IX și Biserica romană.

De atunci Biserica orientală și Biserica occidentală trăiesc separate. Cruciadele care puteau fi o punte de legătură, au făcut să crească vrajba.

 

CRUCIADELE

După prigoanele Imperiului roman, Islamismul apare acum ca cea mai formidabilă amenințare a Creștinătății. De la 634 până la anul 732 nimic nu putu rezista asalturilor arabe. În răsărit ei ocupară locurile sfinte și au ajuns până în India. Au cucerit nordul Africii, toate insulele Mării Mediterane, au ajuns până la Pirinei și au amenințat Roma.

În fața acestei formidabile amenințări, grecii cer ajutor, dar abia papa Urban al V-lea putu organiza prima cruciadă (1089-1098). În martie 1095 ține un conciliu la Piacenza, unde delegații împăratului Alexie Comnenul se prezintă pentru a cere ajutor contra Turcilor. În conciliul din Clermont Papa ceru să fie eliberat Sfântul Mormânt și creștinii din Răsărit. Cei prezenți, cler și cavaleri, strigară: "Dumnezeu o vrea!". Se formară armate care aveau ca semn distinctiv crucea. Cruciații ocupară Jerusalimul la anul 1099. În 1144 Edesa este recâștigată de turci și Papa Eugen al III-lea face apel la o nouă cruciadă care însă rămâne fără efect în fața cuceririlor arabe, ca de altfel și următoarele cinci crudiade.

Cruciadele sunt un fenomen complex în care se amestecă elemente politice, militare și religioase. Rostul lor n-a fost să convertească pe necredincioși ci să recucerească pământurile fost creștine și ocupate cu forța de către arabi.

Cruciadele au fost prima mare ofensivă a Europei creștine contra Islamismului oriental, ceea ce dovedește caracterul lor internațional și existența unei creștinătăți al cărui adevărat șef era Papa, deoarece nici Împăratul și nici un rege n-a luat parte la prima și cea mai eficientă cruciadă.

Cruciadele au pus Occidentul în contact cu Imperiul bizantin și cu lumea arabă. E adevărat că neînțelegerile dintre latini și greci au contribuit la eșecul final al cruciadelor și apoi la căderea Constantinopolului (1453), dar acest contact nu a fost inutil. Cruciadele au restabilit legătura Apusului cu Răsăritul, întreruptă de veacuri și astfel importanța lor în istoria civilizației este de subliniat. Dacă în secolul al XII-lea se reia comerțul cu Orientul, dacă orașele maritime ale Italiei, ca Genova, Pisa și mai ales Venezia, se dezvoltă, și se îmbogățesc; dacă, după exemplul lor viața urbană își reia importanța pierdută; dacă apare burghezia ca și clasă intermediară între nobilime și sărăcime, toate acestea au fost urmările cruciadelor.

Mișcarea cruciadelor face apoi ca să se dezvolte un nou tip de soldat: cavalerul. Sub influența Bisericii sabia e pusă în slujba dreptului, iar forța în slujba celor slabi. Creștinismul pregătește spiritele și inimile pentru recunoașterea virtuților feminine. Prin răspândirea devoțiunii către Sf. Fecioară - cântată de Sf. Bernard, sculptată în catedrale - se repetă în ordinea sacră gestul făcut de cavaleri în ordinea profană. Dincolo de situația lor socială, de fapt, creștinii se considerau de drept egali, una din frumoasele realizări ale creștinismului fiind plasarea femeii într-o nouă lumină, de prețuire și respect. Prea puțin deosebită de starea sclavului, prin și în creștinism femeia devine egala bărbatului, "sora lui".

Aceasta reprezintă o totală schimbare a moravurilor. Ele devin mai elegante și stăpânite de o nouă noțiune a iubirii omenești pe care antichitatea păgână n-a cunoscut-o. Iubirea nu este numai dorință fizică sau numai grija de a perpetua o familie, ci este o aspirație a sufletului de a se pierde în alt suflet. Această iubire duce la delicatețea inimii: secretul intim al Evului Mediu Occidental.

Cruciadele au lărgit orizontul lumii, al sentimentului uman, dar și al gândirii occidentale. În urma contactului cu civilizația musulmană, prin mijlocirea traducerilor și comentariilor arabe, creștinii au ajuns să cunoască pe Aristotel și marea tradiție a gândirii grecești. Astfel, pe lângă școlile parohiale și episcopale, prin înființarea de către Biserică a universităților, renaște o intensă activitate intelectuală, nu numai teologică dar și științifică, căci, spre deosebire de cei vechi care se simțeau apăsați de forțele naturii, creștinul știa că natura e creată de Dumnezeu și față de ea încearcă un sentiment de fraternitate, sentiment manifestat în "Cântarea Fratelui Soare" a Sf. Francisc de Assisi.

 

LUMINI ÎN APUS. Mai puțin legat de Stat, dar mai plin de vitalitate, Occidentul își urmă drumul spre progres. Nasc noi idei. Scrierile antichității (în special ale lui Aristotel) sunt confruntate cu gândirea și credința creștină. Se înalță mărețe mănăstiri și catedrale, la început într-un stil robust și curat, numit roman, care apoi, în Franța, se transformă în stilul gotic. Și poezia e reprezentată prin cel mai mare poet al lumii, dat de creștinism : Dante Aligheri.

În spirit se căuta simplitatea evangheliei. Devenind mai umani, oamenii descoperă mai ușor umanitatea lui Isus (Sf. Bernard și Sf. Francisc de Assisi). În teologia Sfântului Toma de Aquino rațiunea și credința se întâlniră într-un singur respiro. El vorbea despre mesajul lui Cristos, folosindu-se de categoriile gândirii lui Aristotel. Credința este trăită mai viu, iar sclavia, mult atenuată chiar de la ivirea creștinismului, acum dispare, în mod practic, cu totul.

Superstiția, care până în veacul al VIII-lea stăpânea multe obiceiuri, ca și abuzul de a recurge la judecata lui Dumnezeu prin diferite forme: duel, proba focului, tragere la sorți, etc., fură înlăturate printr-un sever decret al papei Inocențiu al III-lea (1198-1216).

Și în aceste împrejurări, ca și în trecut, în Apusul Europei, crescu rolul social al Bisericii. Se înființează un mare număr de școli și spitale. Grație călugărilor care copiau textele scriitorilor clasici, greci și romani, acestea au ajuns până la noi.

De altfel, nici Răsăritul n-a fost lipsit de puternice mișcări culturale și artistice, Bizanțul devenind sediul unei strălucite civilizații medievale. În biblioteca imperială, care număra peste 30.000 volume, se găseau alături de "operele înțelepciunii divine" și operele "înțelepciunii profane". Istoria și poezia religioasă erau mijloacele favorite de expresie a cugetării bizantine. Teologia încă a pasionat această cugetare (Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, Foție, Simion Noul Teolog, Mihail Psellos etc), bazându-se pe autoritatea Sfinților Părinți (Atanasie cel Mare, Ciril din Alexandria, Capodocienii, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul, etc).

"Există în rândurile oamenilor Bisericii o serie de figuri luminoase (care au dovedit o atitudine umanitară, progresistă în cadrul unor momente de cumpănă" 15) În felul acesta "Creștinismul i-a oferit Europei, fundamentele valorice ale unei culturi și civilizații" 16), cultură și civilizație care trebuiau apărate de pericolul care le păștea.

 

INCHIZIȚIA

Într-o societate condusă în mod practic de o ideologie unică se formară mentalități disidente care se lățeau grație unei puternice forțe de propagandă. Catarii (și apoi Albigenzi) credeau într-o adâncă contrazicere între Bine (sufletele curate) și Rău (restul lumii). Considerau căsătoria și procreația o invenție a Satanei; refuzau jurământul de fidelitate (baza esențială a vieții sociale de atunci), sacramentele, sărbătorile etc., erori pe care în vechime (secolul al III-lea) le profesaseră manichenii.

Întreaga societate civilă și religioasă se ridică contra unor astfel de mișcări. "Pentru ca clerul să nu fie prea indulgent", poporul linșa de multe ori pe eretici. După anul 1200 autoritatea civilă și religioasă se asociară contra ereticilor folosind mijloace uneori pline de cruzime. Fiindcă baza mișcării eretice era de natură ideologică, episcopul sau judecătorul pontifical făcea ancheta (inchiziția) și dădea sentința. Autoritatea civilă o executa, în cele mai multe cazuri prin pedeapsa cu arderea pe rug. Intervenția autorității civile în pedepsirea ereticilor nu era nouă. Ex. "Codex Iustinianus" (534) prevedea pedeapsa cu moartea contra manicheilor; însuși Mani, fondatorul acestei secte, fu ucis, în anul 277, din ordinul regelui Persiei.

Papa Gregoriu al IX-lea institui Inchiziția în anul 1231 ca tribunal permanent contra ereticilor. Acest tribunal ceda brațului secular pe cei încăpățânați ca să fie executați.

Nici o instituție bisericească nu fu criticată cu atâta violență ca Inchiziția. Dar iată cum o prezintă un protestant: A. Hiatt-Verrill. 17)

Lăsând la o parte toate legendele, ficțiunile și exagerările care au fost urzite în jurul ei de către neștiutori sau de către adversarii Bisericii catolice, dacă vrem să avem o idee justă asupra Inchiziției trebuie să o examinăm ținând seama de condițiile și mentalitatea timpurilor de atunci, și nu să ne plasăm pe un punct de vedere propriu civilizației de azi (cu toate că nici istoria secolului al XX-lea nu este lipsită de acte de cruzime și pedepse exagerate). Moartea pe rug din timpul acela nu era o pedeapsă mai mare decât ghilotina sau scaunul electric, ori moartea prin asfixiere. În Anglia un atentat la viața cuiva se pedepsea cu tăierea capului. În anul 1231 o lege în Franța declara că femeia sau amanta unui hoț trebuia îngropată de vie. În timpul reginei Elisabeta furtul unui cuib de șoim se pedepsea cu moartea 18).

Inchiziția n-a fost o invenție a Bisericii, ci o adaptare a metodelor întrebuințate de secole înainte (și secole după) de către autoritățile civile. Din anul 1215 europenii au întrodus tortura în procedura judiciară. Era deci o metodă instituită prin legea civilă.

"Trebuie să spunem, spre onorarea celor mai mulți dintre inchizitori - scrie A. Hiatt-Verrill - că majoritatea lor încercau în chip conștiincios să descopere adevărul, să fie drepți, iar falșii martori sau denunțători, să fie tot atât de asupru pedepsiți ca și ereticii" 19).

"Te îngrozești gândindu-te ce s-ar fi putut întâmpla dacă Biserica catolică n-ar fi continuat să lupte, dacă Inchiziția n-ar fi intervenit într-un timp când peste tot apăreau religii noi și nenumărate religii fantastice, de multe ori respingătoare și odioase: cultul diavolului, vrăjitoria, magia, orgia, desfrâul, toate formele viciului și imoralității ar fi cotropit lumea civilizată de atunci și Europa ar fi devenit locul celor mai periculoase rituri... Civilizația și progresul ar fi fost întârziate..." 20).

Sigur, ca să poți înțelege Inchiziția trebuie să ai o mentalitate creștină (cum membrii unor state sau partide înțeleg mai bine decât alții, ceea ce se întâmplă în mijlocul lor). Biserica nu și-ar face pe deplin datoria dacă ar permite ca doctrina ce i-a fost încredințată să fie coruptă. Oamenii din evul mediu înțelegeau aceasta mai bine 21).

După cum urmașii noștri care vor trăi într-o lume mai unită și pașnică nu vor putea înțelege anarhia prin care trece lumea în timpul nostru, tot astfel e greu să ne resemnăm cu gândul la torturile închizitoriale și la arderile pe rug, deși trebuie notat că acestea nu erau atât de frecvente după cum le prezintă scriitorii care-și dau frâu liber imaginației. Din contră, intervenția Inchiziției a făcut ca victimile linșajului să se micșoreze. Exemplu: din 75 de sentințe de condamnare pronunțate de tribunalul din Pumier, între anii 1318 și 1324, numai 5 au cedat pe acuzat brațului secular (ceea ce era tot una cu pedeapsa cu moartea). Pedepsele Inchiziției erau, practic, îndulcite sau șterse. Exemplu: Bernard Sabatier, condamnat la închisoare pe viață (după ce recăzu în erezie), primi permisiunea să se întoarcă acasă pentru a îngriji pe bătrânul său tată bolnav. Mai ales Papii au intervenit adesea pentru a micșora rigorile Inchiziției, și când se reușea ca apelul să ajungă la Roma, de obicei se obținea grațierea condamnatului.

Începând cu secolul al XIV-lea însă, Inchiziția scapă tot mai mult din mâna Bisericii și ajunge în mâinile puterii civile, îmbrăcând mai mult un caracter politic și devenind un mijloc groaznic de dominație și tiranie.

Așa s-a întâmplat cu Cavalerii Templieri, care, după prima cruciadă, s-au stabilit în Palestina în locul unde fusese templul lui Solomon, pentru a asigura căile de comunicație și securitatea pelegrinilor. Făcând voturile călugărești, ei au devenit călugări. Pentru a-și putea îndeplini misiunea, principii și papii le-au dăruit importante domenii. După ce în anul 1291 Țara Sfântă a fost recucerită de arabi, Templierii s-au întors în Europa și s-au ocupat cu administrarea bunurilor lor, devenind cei mai mari financiari din Europa. Aceasta a stârnit invidie și s-au pomenit acuzați de orgoliu, beție, desfrâu. Regele Franței, Filip cel Frumos (1285-1314) se folosi de aceste zvonuri și încercă să convingă pe Papa să facă o anchetă. Papa promise, dar în aceeași zi regele arestă pe toți Templierii din Franța. Torturații declarau tot ceea ce doreau instructorii.

Martori contra lor nu s-au găsit decât oameni tarați înlăturați din ordinul călugăresc, dornici să-și câștige simpatia regelui. Cu tot protestul Papii, un consiliu regal condamnă la rug 54 cavaleri (1310), iar în 1314 pe șefii ordinului Jacques de Molori și Geoffroy de Chernay.

Procesul Ioanei d'Arc e o nouă dovadă a influenței puterii civile în desfășurarea Inchiziției.

Ioana d'Arc este una din gloriile Bisericii, afară de câteva voci discordante, ca ale lui Voltaire, Anatole France, etc., și, recent, anumite ecranizări care cearcă să o prezinte ca o halucinată, lumea întreagă e de acord în a o inconjura cu venerație, căci: "... patriotismul Jeannei d'Arc... străbate toată istoria noastră ca o strălucitoare rază de lumină:, scria Maurice Thorez, iar A. Levandovschi, care citează pe Thorez la începutul cărții "Jeanne d'Arc" 21), își încheie lucrarea cu aceste cuvinte: "Ioana e întruchiparea supremului eroism, iar eroismul rămâne nemuritor peste veacuri". Raymond Oursel, care-i publică procesele, spune că o face ca să dea posibilitate cititorului să descopere printre rânduri scopurile rușinoase (ale celor ce au condamnat-o, n.n.) precum și lecția eternă și amprenta sfințeniei (Ioanei), și să punem capăt confuziei pe care stupidele elucubrații ale contemporanilor le-au putut provoca într-un public neștiutor" 22).

Dar numele Ioanei e pomenit adesea pentru a face reproșuri Bisericii, care, dacă în 1920 a declarat-o sfântă, prin reprezentanți ei o condamnase să fie arsă de vie (30 mai 1431) pentru vina scrisă pe o tăbliță atârnată de un stâlp în mijlocul eșafodului: "Ioana, care își zice Fecioara, apostată, vrăjitoare, hulitoare, blestemată, vampiră, slugă a Satanei, schismatică, eretică" 23).

După ce a căzut prizonieră în mâinile cavalerului Jean de Luxemburg, acesta vândut-o englezilor, iar aceștia "au predat-o unui francez, partizanul lor, episcopul Pierre Cauchon, în vederea organizării procesului inchizitorial împotriva Ioanei d'Arc. Pierre Cauchon era o creație a cardinalului englez de Winchester" 24) și de aceea a fost ales el să o judece.

De fapt, episcopul Cauchon a condus procesul, și, ca să placă englezilor, s-a străduit să o declare eretică și vrăjitoare, delict ce se pedepsea cu arderea pe rug: "Episcope, e din cauza ta mor" i-a spus ea.

Acest fals proces bisericesc a fost deschis din ordinul regelui Angliei și condus de un judecător fără jurisdicție și fără competență, proces în care normele dreptului au fost violate. Realitatea este deci că Ioana a fost condamnată de englezi care suferiseră atâtea înfrângeri umilitoare în urma curajului eroinei franceze, în acest apropiat sfârșit al unui război dintre francezi și englezi ce dura de 100 de ani, și că ei s-au folosit de aparențele unui proces religios pentru a dovedi astfel că sfânta care pornise contra lor mânată de voci supranaturale, nu era decât o eretică și vrăjitoare.

E de notat că în timpul procesului Ioana ceruse: "Sunt gata să mă supun Sfântului Părinte de la Roma. Rog ca pricina mea să-i fie încredințată lui spre judecare. Să mă asculte el ce am de spus". Cererea ei însă fu respinsă categoric 25).

Procesul Ioanei este redeschis, iar, în anul 1456, Biserica o reabilitează și declară: "Afirmăm, rostim și declarăm că zisele procese și sentințe, încărcate în chip vădit de înșelăciune, calomnie, nedreptate, contradicție, eroare de drept și de fapt, au fost, vor fi și sunt nule, fără putere, zadarnice și lipsite de conținut" 26).

 

JAN HUSS (1369-1415) a fost profesor la Universitatea din Praga, apoi rector și duhovnicul reginei Sofia. Om cu o viață ireproșabilă, începu însă să predice cu simpatie învățătura eretică a lui Wyclif (1324-1384) care propovăduia panteismul și predestinația absolută, susținând că, după cum e necesară existența lui Dumnezeu, la fel toate lucrurile create există în mod necesar și sunt predestinate fie la osândă, fie la fericire; numai membrii Bisericii sunt predestinați la fericire; conducătorii atât bisericești cât și cei civili nu au nici o putere de conducere dacă sunt în stare de păcat; Biserica romană este sinagoga diavolului, iar Papa anticristul, etc.

În anul 1408 Universitatea din Praga respinge părerile lui Wyclif iar lui Huss i se interzice să mai predice. El însă găsi susținători între cehii, contrari germanilor. Continuând să predice, în anul 1411 este excomunicat pentru difuzarea învățăturilor eretice, și fu chemat să se explice în fața conciliului ce se ținea la Costanza. Împăratul Sigismund l-a sfătuit să plece și i-a dat escortă. La Costanza i se interzice predicarea și celebrarea Sf. Liturghii. Nerespectând această interzicere, fu închis, și, după examinarea celor 58 de propoziții prezentate conciliului, 30 dintre ele au fost condamnate. Dintre propozițiile condamnate: Biserica e compusă numai din cei predestinați; Sf. Petru nu a fost cap al Bisericii; în stare de păcat nimeni nu poate fi conducător de stat sau preot, etc., Huss fu declarat eretic și pentru încăpățânarea sa fu dat brațului secular și pedepsit cu arderea pe rug. (6 iulie 1415).

 

INCHIZIȚIA SPANIOLĂ. Evreii erau considerați nu numai dușmani ai creștinilor dar și mari uzurari. Din acest motiv au fost persecutați, uneori în mod inuman, ceea ce a făcut pe Sf. Bernard să le ia apărarea. În secolul al XV-lea, acuzele de otrăvire a fântânilor, de ucidere a copiilor creștini, etc., născură noi mișcări contra lor. Papa Paul al II-lea (1464-1471) interveni să li se facă dreptate. Totuși bogățiile imense și uzura nemăsurată a reaprins ura contra lor și fură alungați din aproape toate orașele Germaniei.

În Spania ei aveau de ales între botez sau pedeapsa cu moartea. Cei botezați în astfel de condiții, numiți Marranos, nu erau decât niște falși creștini. Dar în felul acesta au ajuns la mari demnități în Stat și chiar în Biserică, periclitând creștinismul.

Contra acestor evrei - creștini, a fost instituită Inchiziția spaniolă. Ferdinand, regele Aragonei (1479-1516) și Isabella, regina Castiliei (1474-1504) au numit inchizitori din rândul călugărilor dominicani. Abuzurile ce s-au strecurat în procedura inchiziției făcură pe Papa Sixt al IV-lea (1471-1484) să intervină (1482) recomandând moderație și respectarea procedurii conform dispozițiilor episcopilor. Această intervenție a Papii nemulțumi conducerea Statului, care obținu totuși numirea unui mare inchizitor în persoana lui Toma de Torquemada, ajutat de consilieri numiți de rege. În felul acesta severitatea contra Marrauris crescu. Aceștia uciseră pe inchizitorul Petru Arbros. Mulți evrei s-au refugiat în Portugalia, de unde fură expulzați în anul 1496.

 

DIN NOU LUMINI ȘI UMBRE. Instituirea Inchiziției, anumite aspecte ale Cruciadelor (în care dorul de aventură a răbufnit adesea), ca și existența ordinelor călugărești cavalerești, arată deficiențele societății medievale. Se vede cum omenescul din Biserică are nevoie să crească spre Dumnezeu.

Această creștere s-a vădit și ea. În acel timp de credință vie, nasc confraternități pentru asistența bolnavilor, pentru ajutorarea celor lipsiți, pentru înlăturarea răzbunărilor, etc., iar numărul sfinților devine nespus de mare, ceea ce dovedește că Biserica, chiar în împrejurări defavorabile poate produce erori. Aceasta este partea luminoasă a ultimei jumătăți a evului mediu.

Totuși, întunericul răspândit din cauza bogățiilor, a posturilor de conducere gras răsplătite, dar adunate în mâna unor necompetenți, Papii stabiliți în Franța, la Avignon, din cauza influenței germane la Roma, apoi Papi care în splendida pagină a Renașterii s-au lăsat stăpâniți de curentul umanist, preocupați tot mai puțin de realele nevoi ale Bisericii, trebuia risipit. Era nevoie de o reformă, care însă întârzia.

 

REFORMATORI

Biserica este deasupra Istoriei, dar ea este în Istorie. Ea trebuie să schimbe lumea, să o supună lui Cristos. Dar fiind în lume, oamenii ei se adaptează ușor lumii și acceptă structurile ei, ceea ce devine o adevărată piedică în răspândirea mesajului lui Cristos. Pe drumul plin de lumini și umbre a Bisericii sunt presărate greutăți, generate de oamenii ei sau de dușmanii săi.

De aceea Biserica are nevoie mereu să-și refacă forțele, să-și reformeze suprastructurile, să schimbe moravurile străine de ea, care s-au încuibat în oamenii ei. Ea însăși are forța vitală necesară să se redreseze.

Reformatorii care, rămânând în ea prin ascultare, prin sfințenia vieții, au contribuit la adevărata reformă. Alții au voit să o reformeze postându-se în afara ei. Iată câteva exemple:

Sf. Francisc de Assisi (1182-1226) a trăit la o cotitură a istoriei, într-o epocă de frământări, de învrăjbiri între orașe, între clase sociale, în mijlocul unui cler păstrător de datini vechi în acest timp de iobăgie feudală apusă, într-o lume confundată în materialism, dar plină de sectari ce acuzau belșugul episcopilor și al mănăstirilor precum și viața vinovată a unora din aceștia. Francisc, pătruns de idealul Evangheliei vrea să reformeze clerul și credincioșii, nu prin critici, ci prin pilda vieții sale sărace, împăciutoare, trăită cu Cristos și pentru Cristos. Francisc a schimbat societatea veacului al XIII-lea dându-i putința ca să ajungă la idealul dreptății, al păcii, al frăției, al curăției... al unirii strânsă cu Dumnezeu... al reînfloririi sfințeniei, învingând vorbăria și formalismul prin dragoste de concret și de sinceritate (caracterele pietății și misticii franciscane, a filosofiei și teologiei franciscane, ba chiar a literaturii) 27). "Spiritul Sf. Francisc a reînoit fața pământului" 28).

Sf. Gregoriu al VII-lea (1073-1083), abia ales papă, caută să remedieze relele timpului său, mai ales simonia și nerespectarea celibatului. Decretele lui însă s-au izbit de opoziția multor episcopi și preoți, care îl declară eretic. Biserica gemea sub opresiunea principilor care dădeau episcopilor și abaților puterea de a conduce (investitura). Gregoriu al VII-lea se opuse, amenințând cu invalidarea alegerii acestora, dar reacția principilor contra lui se manifestă prin depunerea Papei, numit "călugăr fals" de către Enric al IV-lea, care în 1081 plecă în Italia și ocupă Roma, punând antipapă pe episcopul Guiberto din Ravena (Clemente al III-lea, antipapă între 1084-1100). Sf. Gregoriu muri la Salerno în 1085 pronunțând cuvintele: "Dilexi justitiam et odivi iniquitate, propterea morior in exilio".

În aparență Gregoriu al VII-lea era învins, însă țelurile sale - ca Biserica să fie mai liberă, și mai curată, ca principii să recunoacă suveranitatea lui Cristos și să respecte Biserica - și-au făcut vad tot mai larg. Urmașii lui, Urban al II-lea (1088-1099) și apoi Pascal I (1099-1118) continuară străduințele Sf. Gregoriu.

 

GIROLAMO SAVANAROLA (1452-1498) încearcă în Italia o reformă a moravurilor, a concubinatului preoților, luxului dezordonat al celor bogați, banditismului, relaxării disciplinei în mănăstiri, etc. În anul 1492 ajunge papă cardinalul Rodrigo Borgia care își luă numele de Alexandru al VI-lea (1492-1503), contra căruia s-au aruncat multe calomnii. Adevărul e că avea copii pe care și i-a adus la Roma și a fost mai mult preocupat de rudenii decât de Biserică, cu atât mai mult cu cât acești copii nu i-au făcut cinste. Mai ales Cesare duce de Valenza, ca să poată fi stăpân pe Italia centrală se folosi de cele mai necinstite mijloace (Machiavelli în cartea "Il Principe" susține că suveranul poate folosi orice mijloc, inclusiv înșelăciunea, violența și crima, fără scrupule în alegerea mijloacelor folosite pentru atingerea scopului său = machiavelism).

Era necesară o redresare în capul și în membrele Bisericii. În toate țările oameni plini de zel, cu scrieri și predici au contribuit la reformarea vieții creștine (Toma de Kempis, mort în 1471, scrie "Imitația lui Cristos").

Cu mult avânt, Savonarola predică la Florența având un mare succes. Orașul deveni o mănăstire, iar Cristos e declarat regele Florenței. Încrezut în succesul său, pentru a lupta contra relaxării vieții creștine deveni tiran, torturând pe dansatori și cerând copiilor să spioneze pe părinți. El anunță de pe amvon nenorociri care se vor abate asupra Italiei. Puțin timp după, regele Franței, Carol al VIII-lea ocupă Florența și Savonarola trecu de partea lui contra Papei Alexandru al VI-lea pe care-l amenință. În 1495 Papa îl invită la Roma să se explice, dar el refuză să meargă, continuând cu violență predicile contra curții papale. Papa îl excomunică, dar el continuă să predice, spunând că nu se supune decât unui conciliu general. De aici înainte popularitatea lui scade, și, după o răscoală provocată în ziua de Florii, fu arestat de către conducerea orașului Florența și condamnat la moarte.

Fu ars pe rug la 20 mai 1498. Așa sfârși acest călugăr inteligent, aprins, dar nestăpânit în zelul său pentru cauza Bisericii. Intrigile politice și neascultarea față de Capul Bisericii i-au fost ruina vieții și a activității sale.

Protestanții îl socotesc un precursor al lui Luther; alții văd în el un fanatic și un nebun, alții îl urmează ca pe un sfânt.

Se credea investit de Dumnezeu cu misiune de profet, dar această credință l-a dus la exagerări și neascultare. Biserica avea nevoie de reformă. Dar căile ce duc la reformă sunt unele urmate de Sf. Francisc, de Sf. Bernard, Sf. Petru Damiani, Sf. Ecaterina de Siena, respectuoși față de autoritate, dar zeloși cu o libertate evanghelică, pentru refacerea "Bisericii lui Cristos"; altele, ale celor neliniștiți, nerăbdători, fără caritate, neascultători și revoltați, care ajung să se caute pe sine mai mult decât pe Dumnezeu.

 

REFORMA PROTESTANTĂ

Spre anul 1517 Martin Luther dezlănțui în Germania o mișcare de reformă a cărui caracter oglindește viața lui proprie, personală. Om cult, călugăr bun, dar prea ocupat cu lucruri exterioare, slăbi în viața interioară. Trebuind să înfrunte în propria fire porniri de mânie, de ură, de necurăție, nu reușea să se stăpânească și de aici trase concluzia că legea e impracticabilă, că pofta nu poate fi stăpânită, că Dumnezeu ne cere imposibilul și că toate faptele omului sunt rele. Disperat, căuta îndreptarea nu înăuntru, ci în afara sa: Cristos care a luat păcatele mele asupra Sa - zice Luther - m-a liberat de ele, iar eu sunt drept. Luther devine eretic, apoi începe lupta contra Bisericii, cu toată violența și cu toată pasiunea unuia care toate le privea prin prisma experienței sale interioare și deci incapabil să înțeleagă în mod obiectiv o situație; iar această experiență, la Luther, avea o forță, o amploare, o sonoritate extraordinară.

Ocazia acestei lupte a fost discuția în legătură cu indulgențele, propagate în acel timp în Germania de către Tetzel, dar negate de Luther, ca și de către predecesorii lui, Wyclif și Huss (deși spunea că Dumnezeu i-a inspirat această atitudine).

Chemat la Roma ca să se justifice, refuză, și începu să atace doctrina despre sacramente. La 15 iunie 1520, Papa publică celebra bulă "Exurge Domnine", în care expune 41 teze eronate, susținute de Luther, în legătură cu libertatea omului, cu păcatul, credința, grația, indulgențele etc. La această bulă Luther răspunse cu o broșură intitulată: "Contra bulei lui Anticrist".

Excomunicat împreună cu Hutten, se revoltă contra Romei. Împăratul Carol al V-lea îl cheamă în fața dietei la Worms. Prin edictul din Worms împăratul exilă pe Luther din imperiu și porunci ca lucrările lui să fie arse. Luther s-a ascuns, căci avea susținători, mai ales pe umaniști (ca Melanchton și până la o vreme chiar pe Erasm), apoi preoți și călugări care părăsiră mănăstirile și chiar doi episcopi apostați. Toți aceștia propagau cu entuziasm erezia lutherană.

Pe baza principiului lui Luther că fiecare poate interpreta Biblia apărură o mulțime de alți profeți ai unei noi împărății divine, între care e de notat Toma Münzer. Luther însuși se văzu nevoit să ia atitudine contra acestora, dar fără rezultat. Acuză pe diavolul că vrea să-i distrugă opera.

Noua învățătura se propaga cu iuțeală. Nici diete nici decrete nu o puteau opri, mai ales în cetățile imperiale care nu voiau să asculte de episcopii proprii.

Cu toate condamnările anterioare, principiile subversive ale lui Wyclif și Huss erau destul de răspândite și dădură naștere la o mulțime de revolte în secolul al XV-lea și XVI-lea. Lui Luther însă i se datorează universalitatea și violența extremă a revoluției din 1525, când proletariatul, țărănimea și nobilimea dădură mână cerând dreptul să-și aleagă singuri păstorii, care să predice Evanghelia pură, să se suprime zeciuala; călugării și preoții care nu acceptă lutheranismul să fie omorâți, iar mănăstirile și bisericile arse. "Armata evanghelică" ruină Germania.

La 15 mai 1525 principii învinseră această armată. Acum Luther își schimbă atitudinea și scrie contra țăranilor pe care-i numește oameni fără credință, mincinoși și rebeli, care și-au meritat moartea trupului și a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul să dispună și asupra religiei cetățenilor lor. În acest context, el cerea ca puterea statală să pună bisericile în serviciul Statului. Așa nasc bisericile naționale ale reformei. "Cuius regio eius et religio" era noul principiu de conducere bisericească, principiu care puse în fața lui Luther - care se revoltase contra "tiraniei Romei" - toți atîția tirani câți principi erau în Germania. El vede roadele revoltei sale și scrie în 1529: "Cu Evanghelia în mână fiecare face ce vrea. Evanghelicii noștri devin de șapte ori mai răi de cum erau înainte".

Când împăratul Carol al V-lea convocă dieta la Spira (1529) pentru a găsi o ieșire din situația deplorabilă în care se găsea Statul, principii lutherani protestară, și de atunci se numiră protestanți. De la conflictele religioase s-a ajuns la războaie între principi - cărora le convenea de minune noua învățătură - și împărat. Acestea au continuat și după moartea lui Luther (18 februarie 1546). Războiul de 30 de ani fu o urmare a neînțelegerilor continue, neînțelegeri care se lățiră până în Austria, Suedia și Franța.

După moartea lui Luther, între principii protestanți și cei catolici se duse o luptă continuă, iar când unii principi acceptară calvinismul se luptară aceștia cu cei luterani. Abia la 1645 se încheie pacea la Müntzer, când Biserica catolică își recâștigă drepturile.

 

ZWINGLI în Elveția începu să predice contra corupției clerului, contra cultului sfinților, contra preoției și voturilor, apoi contra postului, contra Tradiției și contra primatului papal. Se căsători și mulți îi urmară exemplul.

Învățătura lui e panteistă: divinitatea e esența lucrurilor; toate emană din divinitate. Dumnezeu e cauza binelui și răului, căci omul nu e liber. Botezul nu e decât un semn al intrării în Biserică, formată numai din cei aleși. În Zürich s-a format o Biserică de Stat cu învățătură lui Zwingli, și a fost prohibit tot ceea ce amintea de religia catolică. Bisericile fură deposedate de picturi, căci "Evanghelia are dreptul la orice".

În același timp apăru calvinismul care cuprinse Elveția franceză, Franța,Țările de Jos, Anglia, Scoția, Ungaria, Transilvania, pe când zwinglismul rămase restrâns la Elveția.

 

CALVIN (1509-1564) s-a născut în Franța. La 1534 se făcu luteran și scrise contra anabaptiștilor. Baza doctrinei lui e predestinația absolută. El admite numai două sacramente: botezul, care spală uneori pe dinafară fără să producă grația, și cina, care nu e decât pâine și vin. Neagă transsubstanțiațiunea. Biserica e invizibilă, fiind compusă numai din cei predestinați. Unicul izvor al credinței este Biblia pe care fiecare o interpretează după inspirația internă a Spiritului Sfânt.

În 1536 Calvin se stabilește în Germania unde reformează viața familială, civilă și religioasă. Consistoriul (predicatorii mai bătrâni) conducea orașul aplicând aspre pedepse contra celor care dansau sau foloseau băuturi alcoolice (medicul spaniol Mihai Servet fu ars pe rug). Cei care nu îmbrățișeau calvinismul erau terorizați.

În Franța, calvinii se numeau hughenoți.

 

HENRICH al VIII-lea (1509-1547) al Angliei, căsătorit cu Ecaterina d'Aragon, văduva fratelui său mai mic, Arthur, cu dispensa papei Iuliu al II-lea, era catolic și scrise o carte contra lui Luther.

Îndrăgostit de Ana de Boleyn, ceru să fie divorțat. Unii erau contra acestui divorț. Papa Clemente al II-lea nu găsea motive suficiente pentru a declara invaliditatea primei lui căsătorii. Ana, rămasă gravidă, reproșa regelui că a înșelat-o promițându-i că o va face regină. Henric VIII se căsători cu ea, căci Cranmer numit arhiepiscop de Canterbury, declară invalidă căsătoria lui Henric cu Ecaterina.

Începând cu 1531 Henric se declară autoritate supremă și în afacerile bisericești. Astfel deveni schismatic: el rege și papă. Parlamentul și clerul timorat nu făcură opoziție. Când însă regele decretă că toți care vroiau să ajungă episcopi sau preoți trebuiau să presteze "jurământ de supremație", începu rezistența, și mulți muriră martiri ( Card. Ion Fisher și Tomas Morus).

În mai 1536 condamnă la moarte pe Ana Boleyn, suspectată de adulter și se recăsători cu Ioana Seymur care însă muri în 1537, apoi se căsători cu Ana de Cleves cu care nu se împăcă și o trimise în Germania (1540); apoi se căsători cu Ecaterina Howard care fu și ea ucisă și în urmă se căsători cu Ecaterina Paar, care rămase în grațiile regelui până la moartea lui (1547).

După Henric al VIII-lea, urmă la tron fiul acestuia avut cu Ioana Seymur, Eduard al VI-lea (1547-1553), sub domnia căruia erezia pătrunse în Anglia și se formulă o profesiune de credință cu fond calvinist, împărțită în 42 articole.

După Eduard al VI-lea urmă la tron Maria Tudor (1553-1558), care ocupă Londra și restabili drepturile catolicilor. Dar sub următoarea regină, Elisabeta (1558-1603), legile Mariei Tudor fură înlocuite cu cele ale lui Eduard al VI-lea. În 1559 Matei Parker fu consacrat de arhiepiscop în mod invalid și astfel ierarhia engleză pierdu legătura apostolică. Se formulă "mărturisirea Bisericii anglicane" prin care se desființează cultul sfinților, Jerta liturgică, transsubstanțiațiunea, indulgențele, purgatoriul și mai ales primatul papei.

În Italia erau puțini eretici. Între aceștia erau Giordano Bruno și Fausto Socino (+1604), care, venind în contact cu protestanții din Germania, formulă un protestantism raționalist unitarian: nega Sfânta Treime, Grația, păcatul strămoșesc, etc. Sectarii lui Socino s-au întins în Anglia, Olanda, Elveția, Prusia și mai ales în Transilvania.

Aceste sunt doctrinele diferitelor curente protestante. Dar în sânul fiecăruia s-au format diferite opinii, care au dus la lupte și decapitări chiar în sânul aceluiași curent. Astfel se formează o mulțime de secte:

ANABAPTIȘTII, care s-au organizat ca membrii "împărăției Sionului" la Strasbourg, apoi la Münster, unde voiau să înființeze templul lui Solomon.

BAPTIȘTII, care sunt o ramură a protestanților independenți din Anglia. Ei admit botezul și acceptă doctrina predestinației după Calvin.

SÂMBETIȘTII, care țin sâmbăta. Cei mai mulți se găsesc în Țările de Jos și în Haarlem (U.S.A.).

QUACKERII, (tremurătorii), care au ca părinte pe pantofarul Fox (+1691). Nu admit sacramentele, nici preoția. În adunări predică cel care se crede luminat de Spiritul Sfânt, lumină pe care comunitatea o invocă prin plâns și gemete.

METODIȘTII, care au fost organizați de către studentul din Oxford, John Wesley, la 1729, care hirotonea preoți. Aceștia, în timp ce predicau erau mișcați de Spiritul Sfânt, care producea în ascultători gemete și suspine.

JEHOVIȘTII, care susțin că lumea e plină de dureri. Acesta e semnul că trăim ultimele zile ale răului din lume. Cei răi vor fi distruși, iar cei buni vor trăi în pace, fără dureri, fără moarte. Ei neagă Sfânta Treime, icoanele, imortalitatea sufletului (care nu e decât forța vitală a omului, transmisă din tată în fiu). Isus e creatură - prima creatură.

Luther, care voia să reformeze Biserica, a produs scindarea ei.

În secolul al XIX-lea teologia protestantă progresează mult datorită luptei dintre diferitele partide care apărau cu tărie și talent propriile sisteme. Unii moderați, negau supranaturalul; alții, ortodocși, îl apărau, iar teologii de compromis țineau o cale de mijloc. Între moderni, David Strauss (+1874) a scris o "Viață a lui Isus", în care Mântuitorul e redus la un mit. Bauer și învățăceii lui nu admit autentice decât 4 scrisori ale Sf. Pavel, iar evangheliile le socotesc născute din discuțiile dintre Petru și Pavel. Schleiermacher reduce religia la sentiment, adică la senzația intimă cu infinitul. Isus e "fiul lui Dumnezeu" numai în sens metaforic.

 

ADEVĂRATA REFORMĂ

Timp de 130 de ani, Biserica catolică suferi multe pierderi prin Luther în Germania, prin Zwingli (panteist și fatalist) în Elveția, prin Calvin în Elveția franceză, Franța, Țările de Jos, Scoția, Ungaria, Transilvania, prin Henric al VIII-lea în Anglia. Cu toate aceste pierderi, cu toate mizeriile interne în care se găsea, când se credea că ajunse pe marginea prăpastiei, Biserica găsi calea de redresare. Papa Paul al III-lea (1534-1548) se înconjură de oameni eminenți cărora le ceru un proiect de reformă și convocă un conciliu ecumenic la Trento (1545-1563), care se încheie abia sub al patrulea său succesor, Pius al IV-lea (1559-1565).

Conciliul Tridentin a dorit împăcarea spiritelor. Nu a condamnat pe nimeni, ci doar a reafirmat pozițiile catolice față de unele afirmări ale lui Luther și Calvin. Dacă ar fi participat, așa cum s-a dorit, și din partea Protestanților personalități (ex. Melanchton) nu numai persoane de mai puțină vază și înțelegere, poate că împăcarea s-ar fi realizat.

Conciliul Tredentin a fost unul dintre cele mai importante concilii ecumenice, căci pe lângă celebre definiții dogmatice care lămureau problemele ridicate de Protestanți aduse decrete, care, aplicate fiind de următorii Papi, au dus la reforma Bisericii, operă la care au contribuit mult sfinții de atunci: Sf. Carlo Borromeo, Sf. Francisc de Sales, Sf. Vicențiu de Paola, Sf. Filip Neri, Sf. Tereza, Sf. Ioan al Crucii, etc.

 

SOCIETATEA LUI ISUS. Aport deosebit de important la reforma Bisericii l-a adus această Congregație călugărească - Iezuiții - fondată de spaniolul Ignațiu de Loyola (1491-1556), fost comandat în armata lui Carol al V-lea, rănit la apărarea fortăreței din Pamplona. Constrâns la inactivitate, a avut ocazia să citească "Vida de los Santos" și, meditând, să vadă lumea cu alți ochi și să se convertească. Își lăsă sabia la altarul Sfintei Fecioare din Monteserata, se retrase la Manresa unde scrise celebrele Exerciții spirituale. A studiat apoi la Barcelona, Alcala, Salamanca și la Paris, unde întâlni primii tovarăși cu care fondă Societatea lui Isus (1537), care se dezvoltă rapid datorită înfocaților ei membrii: apostoli fervoroși (scopul: "a lucra ajutați de grația lui Dumnezeu nu numai la propria sfințenie și desăvârșire, dar, susținuți de aceeași grație și la sfințirea și desăvârșirea aproapelui") și dascăli specializați în toate ramurile cunoașterii, atât sacre cât și profane.

Alături de alte ordine religioase se angajară și ei la răspândirea credinței printre păgâni (Sf. Francisc Xaveriu, apostol al Indiei și Japoniei), operă dificilă, mai ales din cauza tratamentului la care erau supuși sclavii din partea europenilor descoperitori și cuceritori de noi pământuri și din cauza nesațului lor după îmbogățire, misionarii trebuiau să lupte contra acestor stări de lucruri, dar în timp ce se reușește ca indienii să ajungă la libertate, cad negrii în sclavie. Călugării Petru de Cordova, Anton de Montesino, Bartolomei de Las Cosas, acești fii ai Sf. Dominic (călugări dominicani) au rămas celebri în încercărtile lor de a potoli cruzimea cuceritorilor.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire