pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

37. SFÂRȘITUL EVULUI MEDIU. RENAȘTEREA

Ruina vechii societăți se resimte în răstimpul de la moartea Papei Bonifaciu VIII (1303) până la căderea Constantinopolului (1453), când începe a se destrăma, pe ruinele ei, apărând noua societate. Papii nu mai au influență în societate, împărații trăiesc în umbră, monahismul nu mai satisface cerințele trupului. Clerul inferior este ignorant și sărac. Clerul înalt, în mare parte, este laicizat și fără zel. Teologia și științele, atât de înfloritoare odinioară, tânjesc. Poporul de rând este părăsit, cufundat în formalism și superstiții.

Factorii noii societăți sunt diferiți: sosirea din Orientul ocupat de turci după căderea Constantinopolului (1453) a unui mare număr de refugiați, care aduc cu ei bibliotecile lor cu operele anticilor. Regii, ca simbol suprem al popoarelor, se silesc a concentra în mâinile lor toată puterea politică. Oamenii încep să-și afirme, tot mai mult, drepturile lor față de Stat și Biserică. Științele iau o direcție nouă, se dezvoltă cele naturale și sociale, mai puțin teologice și filosofice. În literatură și artă se întronează cultul antichității păgâne, eline și romane (Umanismul și Renașterea). De mare însemnătate sunt și noile invenții: praful de pușcă și tiparul, care vor schimba fața societății bazată pe feudalism și vor răspândi prin tipărituri comorile științei și literaturii în cercuri tot mai largi. Acești factori noi, în sine, nu au nimic antibisericesc, ba mai mult, la început, chiar au stat în slujba Bisericii. Dar cu timpul, din prieteni devin dușmani. Așa, de exemplu, primii umaniști ai Renașterii sunt buni creștini și oameni cu frica lui Dumnezeu. Curând însă, aveau să apară artiști care prețuiesc la antici numai forma; astfel, ei încep să se înstrăineze de Biserică, ba chiar s-o dușmănească, fiindcă le propunea un ideal mai profund de viață. Pe marii teologi scolastici nu-i mai citesc, pentru forma lor schematică și sobră. O propoziție elegantă, construită în stilul oratoric al lui Cicero, era mai prețuită decât toată înțelepciunea dumnezeiască a Evangheliei. Odată cu mentalitatea aceasta păgână se ivesc și moravuri urâte, păgâne. Scriitorii, deși se fălesc mult cu independența și cu cinstea lor, se lasă cumpărați cu bani de aceia care plăteau mai mult. Așa ajung să laude azi, iar mâine să hulească ceea ce au lăudat ieri, după interesul material. Minciunile și calomniile sunt la modă. Episcopii își părăseau scaunele și se complăceau să stea la curțile regale, ca și consilieri politici ai regelui. Clerul devine imoral și superstițios.

Papii Renașterii au fost și ei influențați de aceste curente. În loc să se fi ocupat de reforma moravurilor și viața creștină, ei au sprijinit mai mult științele noi și artele, decât intensificarea și purificarca vieții creștine, sfințenia credinței. Sunt Papii Renașterii. Oameni foarte talentații, ei au organizat Statul Papal și au sprijinit din toate puterile științele și artele, câștigându-și merite nepieritoare în această privință. Astfel, Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a întemeiat Biblioteca Vaticanului, cu scopul de a face din Roma centrul științei. În 1452 l-a sfințit și încoronat pe Frederic III, ultimul împărat încoronat la Roma. Este primul papă al Renașterii. Sixtus al IV-lea (1471-1484) a construit celebra Capelă, numită Sixtină, împodobită cu frescele lui Michelangelo, Rafael Santi ș. a. De asemenea, Iuliu al II-lea și Leon al X-lea și-au eternizat numele prin neîntrecutele opere ce fac din Roma metropola incomparabilă a artelor (Bazilica Sfântul Petru, etc.).

Alt merit al acestor papi este că și-au dat seama întotdeauna de însemnătatea pericolului turcesc. De aceea, nu numai că avertizau pe creștini asupra acestui pericol, ci sprijineau cu bani țările amenințate mai mult de cotropirea turcească (Ungaria, Polonia, Țările Române).

Absorbiți de aceste preocupări, nu-i mirare că papii acestei perioade n-au realizat cu succes ceea ce trebuiau să facă: reforma moravurilor. De multe ori, ei înșiși lăsau mult de dorit în această privință.

Alexandru al Vl-lea (1492-1503), cu viața lui, a stricat foarte mult Bisericii, deși trebuie să i se recunoască marile calități politice. Astfel, a împăcat țările învrăjbite, gata să se ia la luptă; a trimis misionari creștini în America de curând descoperită; a condus bine Statul Papal etc., dar a făcut și mari greșeli și a avut slăbiciuni grave. Ca prinț lumesc și persoană umană a avut o reputație proastă, printr-o viață scandaloasă și crime, sub influența fiului său Cezar și a fiicei sale Lucreția. A purtat războaie pentru unificarea Italiei sub sceptrul papal. Ca șef al Bisericii, însă, a apărat și păstrat fidel credința, reprimând prin decrete ereziile epocii. La sfârșitul secolului al XV-lea era nevoie de o reformă morală tot atât de energică și radicală ca și cea a lui Grigore al VII-lea. Au încercat-o unele sinoade (Constanța, Basel, Florența) și persoane particulare, dar fără rezultat. Astfel, călugărul dominican Girolamo Savonarola, om cu viață sfântă, a încercat să reformeze nu numai orașul Florența, unde a introdus un regim mai democratic, ci și Italia întreagă, și, mai ales, Roma. Cuvântările lui entuziaste aveau mare ecou. Doamnele își adunau cerceii și brățările și le topeau în foc. Atacând în cuvântările sale pe Papa Alexandru II, acesta l-a oprit să vorbească. El n-a ascultat. Papa l-a excomunicat. El însuși a apelat la sinod. Dușmanii săi, nobilii de Medici, prinzându-l, l-au spânzurat, apoi l-au ars pe rug (1408). Deși în suflet era catolic, Savonarola sprijinea tendințele anticatolice. Multe suflete s-au înstrăinat în acest timp de Biserică. Amintim pe Boccacio care, cu poveștile lui imorale, a contribuit mult la destrăbălarea oamenilor, deși mai pe urmă s-a pocăit. Nu s-au pocăit, ci au profesat până la sfârșit idei greșite, umaniștii Erasmus de Rotterdam și Ulrich Hutten care a părăsit mănăstirea Fulda și a dus o viață imorală. Suprema imoralitate o reprezintă însă Nicolo Macchiavelli care, în cartea sa "Il Principe" (Domnitorul), susține că în viața politică nu trebuie respectată nici o morală, nici un angajament, deoarece interesul este totul. De aici denumirea de "machiavelism" pentru politica lipsită de orice scrupul. Acestea erau împrejurările nenorocite de la sfârșitul Evului Mediu și începutul Evului Nou, încât trebuiau numai câteva scântei ca să se aprindă un incendiu social de proporții, menit să cuprindă țări întregi, pentru a le rupe apoi de centrul unității creștine. A venit Reforma!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire