pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

30. CRUCIADELE Șl ORDINELE CAVALEREȘTI

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulți creștini plecau, în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit și a pătimit Mântuitorul și să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii, voind să facă din Ierusalim centrul credinței lor, și cum Templul lui Solomon distrus de romani era locul "sacrificiului lui Avram", considerat de musulmanii arabi strămoșul lor, au ocupat pe neașteptate Ierusalimul în 691 și au construit pe "Stânca Templului" o Moschee, zisă a lui Omar, numele califului constructor. După o legendă musulmană, Mahomed ar și fost înălțat la cer de pe acea stâncă, unde Allah va veni să judece pe credincioși. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă între creștini și musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceștia, numite Cruciade. Când, în anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseră Biserica de pe Sfântul Mormânt al lui Isus, toată lumea creștină se sensibiliză, iar Papa Sergiu IV voi imediata reconstrucție a basilicii, ceea ce musulmanii acceptară, dar cu condiția să-și construiască și ei o moschee în Constantinopol. Pelerinajele la Ierusalim continuară, atât din partea creștinilor, cât și din partea turcilor musulmani, dar aceștia, geloși pe creștini că dețin hegemonia, trecură la asasinate. În anul 1064, peste 7000 de germani pelerini la Ierusalim sunt prinși, mulți uciși, încât abia 2000 se reîntorc. Cei întorși acasă, în frunte cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor. Papa Urban II, conducând Conciliul de la Piacenza și Clermont-Ferand, însufleți pe creștini pentru o expediție cruciadă (1095), iar poporul, mai ales francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: "Dumnezeu vrea să recucerim Mormântul Sfânt". Petre Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, și chiar plecă în fruntea unui mare grup de entuziaști, dar, prost pregătiți și dezorganizați, expediția sfârși lamentabil.

În 15 august 1096, Prima Cruciadă era pregătită și formată din 600.000 de soldați și 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon și de fratele său Baldovin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei și alții. Republica Pisa le dădu 120 de nave și Genova alte 30. Prima etapă a marșului cruciaților fu Constantinopolul, unde aceștia fură bine primiți de împăratul Alexe Comnenul. Continuând marșul, cruciații reușiseră mereu să învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciații îi învinseră în sfârșit pe turcii din Ierusalimul asediat și drumul fu deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O armată de 200.000 mahomedani încercă recucerirea Ierusalimului, dar fu respinsă de cruciați. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondă REGATUL LATIN al Ierusalimului, dar muri subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceștia căzură toți, masacrați, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Și astfel, turcii obțin o mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creștinilor, căzu în mâna lor. Ierusalimul era grav amenințat. Gottfried de Bouillon nu acceptă, în 1097, să fie rege și se intitula, modest, "apărător al Sfântului Mormânt", căci Isus acolo purtă cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

Cruciada a II-a a fost predicată de Papa Eugeniu III și de către predicatorul Sfântul Bernard de Chiaravale, reușind să recruteze 350.000 de soldați și 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III, regele Germaniei și Ludovic VII, regele Franței (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil Comnenul le-a refuzat ajutorul și le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane fură masacrate lăngă Dorileo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte din armată distrusă în Anatolia, nu reuși să mențină mult cucerirea Ierusalimului. În 1187, sultanul SALADIN își propune distrugerea Regatului Latin al Ierusalimului și, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în mâinile lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de Papa Grigore VIII; primul plecă Frederic Barbarossa al Germaniei și a fost primit bine de bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, învinse mahomedanii la Emaus (lângă Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în țară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al Franței învinse pe turci la Sfântul Ioan de Acra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creștinii obținând doar dreptul să poată intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuți stăpâni pe vechea Fenicie și principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul, fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocențiu III, susținută de Veneția cu flota, avu intenția de a cuceri Orientul pentru comerțul ei. Ajunși la Constantinopol, cruciații ocupară tronul împăratului bizantin și fondară IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261) sub Baudouin de Flandra, împărat, și venețianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea ce făcu să crească dușmănia dintre greci și italieni, încât bizantinii erau mai bucuroși sub stăpânire turcească decât latină.

Cruciada copiilor, considerată ca o ispășire pentru ticăloșiile unor cruciați, plecă din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea Papei și a episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în Țara Sfânta, dar mulți muriră de mizerie pe mare, iar mulți fură vânduți în Egipt ca sclavi. Câțiva ani mai târziu, Papa Grigore IX cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica "Noilor Nevinovați".

Cruciada împotriva Albigenzilor. Erau eretici ai predicatorului Simon de Montfort (Franța), care susțineau că tot ceea ce are legătură cu materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; dușmani ai Sfintei Euharistii, refuzau jurământul și serviciul militar; dușmani ai statului și nobilimii. Se numeau și bogomili în Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. Împotriva lor se desfășură o adevărată luptă continuă, cu biruință în 1229, dar nu a fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocențiu III și realizată sub urmașul său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, și Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele și digurile de pe Nil și cruciații au fost siliți să părăsească Damieta cucerită, reîntorcându-se acasă învinși.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă și condusă de împăratul Frederic II Germanul, însoțit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunși în Egipt, sultanul le oferi pace, obținând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După zece ani scurși, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franței care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a fost oprit la fortăreața Mansourah și obligat să se retragă, fiind făcut prizonier și eliberat cu prețul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franța în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de același rege francez, Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis spre a converti pe sultan și a-l atrage în alianță, dar muri de ciumă în 25 august 1270.

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Acra și, pe rând, toate cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile creștinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II și Andrei II au fost mai mult farse.

Urmările Cruciadelor și falimentul lor. Cauzele falimentului lor: a) Dezacordul continuu și lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei. b) Necolaborarea împăraților bizantini și sabotarea unor acțiuni ale cruciaților. c) Ferocitatea musulmanilor și indiscutabila lor superioritate militară. d) Mijloacele de comunicație anevoioase, cruciații înfrânți de oboseală, foame, sete și boli, pe când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor și pot ușor înlocui pe cei căzuți.

Urmările pozitive ale Cruciadelor: a) Ele au deschis o lume necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui călătoriile pentru descoperirea Indiilor și Americii. b) Unele orașe se îmbogățesc prin transportarea cruciaților (Veneția, Genova; Firenze etc.) și se fac legături mai dese între ele și Răsărit. c) Au împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa. d) Au trezit dorul descoperirilor și au dezvoltat artele, științele și industria. e) Au sărăcit mulți feudali, îmbogățindu-se burgurile (orașele) și, astfel, a apărut pătura comercianților și meșteșugarilor. f) Au trezit solidaritatea creștină și au ridicat prestigiul papilor (Eminescu: "Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, fulgerele adunat-au contra Fulgerului care...) g) Au promovat cultul sfinților și dragostea pentru locurile sfinte, supranaturala virtute: pocăința prin pelerinaj.

ORDINELE CAVALEREȘTI sunt un fel de congregații, societăți religioase și militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenție deosebită educației fizice, care, în educația clericală, era neglijată. Învățământul cavalerilor se face mai mult în limba națională, nu în latină. Ei trebuiau să știe crea versuri. Promovarea cavalerilor se făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie și împărtășanie. Idealurile lor erau: l. apărarea credinței față de oricine, mai ales față de necredincioși; 2. fidelitate față de stăpân; 3. ocrotirea celor slabi și neputincioși (bătrâni, femei, copii); aveau și cultul femeii; 4. sfințenia cuvântului, mai ales a jurământului dat; 5. cinstea, această chintesență a virtuților omenești, trebuiau s-o păstreze curată ca și cristalul și tare ca și granitul. Așa avea să fie armata lui Cristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în același timp, viață de călugări și de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruință. Lașii erau înlăturați din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea locurilor sfinte și a pelerinilor, ci și pentru îngrijirea bolnavilor. Țineau mult la onoare și eroism. Ordine cavalerești importante au fost: l. Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea și îngrijirea pelerinilor și bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau și îngrijeau bolnavii militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru și apoi în Malta. 2. Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiți după templul lui Solomon, locul unde s-au așezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi și a adus mari servicii creștinătății, care l-a recompensat dându-i mari moșii, de care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, și-a început activitatea sub Salza Hermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul românesc, fiind chemați în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a așezat în jurul Brașovului. Au fost alungați de același rege, când au vrut să-și întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au rămas cetățile Bran și Neamțului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-a rămas "cloasterul" de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră acolo.

Călugării erau soldați ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler, ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o cruce roșie, iar teutonii robă albă cu o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari proprietăți donate de credincioși. Aceste bunuri le întrebuințau pentru atingerea scopului lor. Bunurile erau administrate de comandori. Instrucția și educația se făcea în limba națională.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire