pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

25. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE (1054)

Dezbinarea definitivă între Roma și Constantinopol a fost înfăptuită grație unor împrejurări noi, intervenite între cele două patriarhate. Pe la mijlocul secolului al XI-lea, cavalerii normanzi, veniți din Franța, au pătruns în Italia meridională și au ocupat teritorii dependente de pontificatul Romei, de unii episcopi bizantini și de năvălitorii musulmani. Teritoriile bizantine sunt amenințate de latinizare. O polemică antilatină luă o formă agresivă. Nechita Pieptosul (Stétathos), monah erudit din Constantinopol, a scris multe cărți polemice împotriva latinilor. Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), puțin cult, și colegul său, Leon de Ohrida, arhiepiscop autocefal al Bulgariei, au scris alte lucrări antilatine. Ca urmare a unei violente scrisori a lui Leon al Ohridei, adresată în septembrie 1053 episcopului de Trani din Apulia, apoi a închiderii, din ordinul patriarhului Mihail Cerularie, a bisericilor latine din Constantinopol sub pretextul că ar celebra Sfânta Euharistie cu azimă, a expulzării călugărilor latini din Constantinopol și a altor acuze de "inovații" aduse latinilor, conflictul a fost declanșat. Epistola lui Leon al Ohridei a ajuns în mâinile Papei Leon IX (1048-1054), iar acesta i-a scris o epistolă severă patriarhului Mihail Cerularie, reproșându-i că sunt incorecți, că dau lecții Papei, superiorul lor. Tot atunci, împăratul Constantin IX Monomahul al Bizanțului (1042-1054), voind să rămână stăpân peste Italia sudică, teritoriu încă în mâna lui, a încercat să obțină sprijinul Papei, împăcând divergențele dintre patriarh și Papă. Papa Leon IX trimise la Constantinopol trei legați; principalul emisar a fost cardinalul Humbert de Moyenmoutier, un teolog erudit, dar om autoritar și dur, care-i ura pe greci. Cu Nichita Pieptosul a dus tratative, dar Mihail Cerularie a refuzat orice tratative, dorind numai să convoace un sinod. Humbert n-a avut răbdare, ci a compus un libel în care el a rostit anatema asupra lui Mihail Cerularie și a partizanilor lui. Acest libel l-a depus cardinalul Humbert în 16 iulie 1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, în prezența mulțimii ce asista la Sfânta slujbă, de unde delegații papali au ieșit scuturându-și pantofii de praf și strigând din ușă: "Dumnezeu să vadă și să judece", apoi plecând spre Roma. În zadar a încercat împăratul Constantin IX Monomahul să împace lucrurile. Cerularie a convocat un Conciliu în care excomunică delegații papali, declarând că excomunicarea să cadă pe capul celor ce au rostit-o. În același sinod, Cerularie publică un decret în care aduse acuze latinilor și ruptura a fost definitivă. Sub urmașii lui Constantin IX Monomahul, Cerularie fu mai obraznic, așa că Isac I Comnen îl scoase din scaun. A murit în exil, în 1059. Cei trei patriarhi melchiți ai Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei au făcut cauză comună cu Bizanțul, ceea ce a contribuit la creșterea prestigiului patriarhilor din Constantinopol în Orient. Urmașul lui Leon, arhiepiscopul Ohridei, Teofylact (1080-1107) a fost mai conciliant cu latinii, dar tot schismatic, neadmițând: primatul papal, Filioque, Purgatoriul și azima. Atât urmașii lui Leon IX, papii Alexandru II (1061-1073) și Grigore VII (1073-1085), cât și basileul Mihail VII Ducas (1071-1078) încercară împăcărea, însă noul patriarh Ioan VII Xyphilin (1063-1075) și clerul bizantin au refuzat, neadmițând primatul papal. În schimb, Biserica romană, folosind practica antecedentă de guvernare centralizată în jurul scaunului episcopal al Romei, a concentrat în mâinile Papei toată puterea, inclusiv dreptul de a fi ales de colegiul cardinalilor și nu de împărați sau regi (decretul Papei Nicolae II la Conciliul Lateran, 1059). S-a inaugurat astfel "reforma gregoriană", al cărei principal autor a devenit Papa Grigore al VII-lea. Acesta luptă hotărât împotriva simoniei (cumpărarea pe bani a oficiilor bisericești: episcopat, parohie, abație, canonicat etc. sau a unui sacrament: preoția, botezul, spovedania etc.) și împotriva nicolaismului (căsătoria preoților și diaconilor, contrară canoanelor Bisericii latine, concubinajul clericilor și credincioșilor). Tot Papa Grigore VII a inaugurat lupta împotriva investiturii.

Încercări de reunire între cele două Biserici, romană și bizantină, s-au făcut în 1274 la al doilea Sinod Ecumenic din Lyon și la Sinodul Ecumenic de la Florența, 1439, unde, atât împăratul Ioan IV Paleologul, cât și patriarhul Constantinopolului, Iosif, împreună cu arhiepiscopul Niceei, Visarion, Izidor al Rusiei și mitropolitul Moldovei, Damian, au semnat decretul de unire "Să se bucure cerul". A refuzat să semneze acest decret Marcu, arhiepiscopul Efesului, care, reîntorcându-se acasă, a fanatizat poporul, spunând că prin unire Biserica Răsăriteană este umilită de cea Apuseană. Un principe bizantin a declarat că mai bine vrea să vadă turbanul turcesc deasupra Sfintei Sofia decât tiara papală. Dorința i s-a împlinit. După 24 de ani, în 1453, Constantinopolul cade în mâinile turcilor și Sfânta Sofia este prefăcută în moschee. În 1897 patriarhul constantinopolitan, Anthimos VII, răspunzând printr-un act sinodal Papei a redus deosebirile între cele două Biserici la opt. Un mare pas s-a făcut spre reconcilierea celor două Biserici în 7 decembrie 1965, când Papa Paul al VI-lea și patriarhul ecumenic Athenagoras al Constantinopolului au ridicat anatemele reciproce îndreptate de o Biserică împotriva celeilalte, iar în 6 ianuarie 1966 s-au îmbrățișat în semn de împăcare pe muntele Sinai în Palestina.

Urmările Schismei din 1054 au fost rele pentru ambele Biserici, căci sinoadele ecumenice ulterioare erau fără întreaga Biserică; Cruciadele au eșuat; scaunele patriarhale erau la discreția turcilor: scaunul Antiohiei era redus, iar cel al Constantinopolului se vindea pe bani dați sultanilor. Nici o Biserică Răsăriteană nu mai era ecumenică (excepție Constantinopolul), ci au devenit naționale autocefale: 1) Copții și Abisinii; 2) Geacaiții și Caldeii cu Malabaricii; 3) Armenii; 4) Ortodocșii propriu-ziși de limbă liturgică elină, arabă, slavă, română ș. a. Au rupt legăturile cu Fanarul, sediul patriarhului din Constantinopol mai întâi Grecia în 1850, Bulgaria în 1872 și 1883, Muntenegrul în 1877, Serbia în 1878, România în 1885. Rusia din 1590 este patriarhat autocefal, Moscova zicându-și "a treia Romă". După A. Șaguna, Compendiu de Drept Canonic, p. 222 sunt canonice numai patru patriarhate de rit oriental: Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, iar celelalte (Sofia, Belgrad, Moscova, București) sunt necanonice, căci s-au ridicat pe sine la acest rang, fără aprobarea unui sinod ecumenic.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire