pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

24. A DOUA RESTAURARE IMPERIALĂ ÎN APUS TREUGA DEI

Protejată și apărată de împărat, papalitatea s-a bucurat de o relativă independență și și-a putut exercita autoritatea spirituală. Declinul suveranilor franci, urmașii lui Carol cel Mare, a lăsat-o la discreția nobilimii romane care, acum ca și altădată, a trecut la controlarea episcopatului Romei și la punerea acestuia în serviciul intereselor sale politice. Papalitatea a căzut, la finele veacului al IX-lea și în veacul al X-lea, sub tirania familiilor locale, mai întâi a prinților de Spoleto, apoi, din 896 până în 955, a familiei Teofilact (un senator și fiicele Teodorei Teofilact, Marus-Maria și Teodora cea Tânără II), care a ridicat pe scaunul papalității pe favoriții și nepoții lor. De aceea, secolul al X-lea în istoria Bisericii se numește "secolul orb".

După dominarea familiei nobile Spoleto, cea a familiei Teofilact a cerut mai mult de la Biserică și a redus papalitatea la o eră de servitudine și adesea de depravare. Seniorii rivali, ducii de Spoleto, seniorii de Toscana, familiile Crescenti își disputau statutul Bisericii ca pe o pradă. Timp de peste o jumătate de secol ei au dominat-o, numind papii, depunându-i și chiar suprimându-i în unele ocazii. În această dezordine, trei femei au jucat un rol odios: Teodora, soția lui Teofilact, marchizul de Toscana, și cele două fiice ale sale, Marusia și Teodora cea Tânără, intrigante, dorind să instaleze pe scaunul pontifical pe favoriții lor sau membrii familiilor lor. Trei papi, cu numele de Ioan, au discreditat papalitatea și au dat naștere, fără îndoială, la legenda papesei Ioana. Aceștia sunt: Ioan X (914-928), protejat de Teodora, Ioan XI (931-936), fiul Maroției; Ioan XII (955-963), fiul mai mic al Maroției și primul papă care și-a schimbat numele la alegerea sa. Despre falsitatea legendei papesei Ioana vom vorbi mai multe la capitolul "Papii secolului al X-lea".

În 962, Otto cel Mare (936-973), profitând de cererea Papei Ioan XII, a venit la Roma să o protejeze împotriva lui Beranger, regele Italiei, care amenința statele Bisericii și, cu acest prilej, solicită coroana imperială cu toate drepturile ei aferente. Papa Ioan XII i-a dat salvatorului său Otto I cel Mare ungerea imperială, în 2 februarie 962, data la care luă ființă "Sfântul Imperiu Roman de națiune germană", ce va proteja Biserica și Italia, dar adesea o va și persecuta, considerând Papalitatea ca o episcopie a Germaniei (69. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tom I, Paris, 1941, pg. 408). Otto cel Mare a cerut Papei un jurământ de fidelitate. Sfântul Imperiu romano-german s-a născut, dar nu era identic celui carolingian, deși idealul era același. Ca teritoriu, Imperiul nu cuprindea decât Germania și țările anexate, astfel că Italia de Nord, Franța, Spania creștină, Anglia îi lipseau. Peste tot, împăratul nu avea puterea decât atâta cât feudalii voiau să i-o recunoască. El nu era un suveran necontestat cum fusese Carol cel Mare. De aici apare grija noului împărat de a se sprijini pe episcopii pe care îi numi el și care nu erau succesori ereditari. Sub noua direcție a monarhilor germani, severă și atentă, papalitatea a regăsit un oarecare nivel al demnității. Ea este eliberată pentru un timp de tirania fracțiunilor locale și readusă la misiunea ei universală.

Noua dinastie saxonă și-a lărgit orizontul politic: Otto I s-a căsătorit cu Adelaida, prințesă italiană și burgundă; Otto II a cerut mâna Teofanei, principesă bizantină; Otto III visează restaurarea Romei pentru ca să facă din ea capitala unui Imperiu universal, care să fie centrul lumii creștine. El găsește în Gerbert de Aurillac, pe prietenul său, învățătorul, sprijinul și teoreticianul aspirațiilor sale. Dar la moartea lui Otto III, în 1002, întunericul revine și scaunul pontifical cade din nou la discreția intrigilor patriciatului roman. Împăratul Henric II (1002-1024) a trăit ca un călugăr încoronat, dar el s-a ocupat puțin de problemele romane; Conrad II (1024-1029), fondatorul dinastiei franconiene, duce o politică centrată pe apărarea intereselor germanice și imperiale. Colaborarea dintre stat și Biserică sub Henric II s-a bazat pe sprijinul călugărilor și episcopilor.

Acolo unde absența puterii centrale se făcea ceva mai simțită, în provinciile sudice ale Franței, a luat naștere, la finele veacului al X-lea, o mișcare de pace împotriva luptelor private dintre diferiții seniori feudali pentru acapararea cât mai multor teritorii, lupte ce au dus la un adevărat haos în relațiile dintre ei și la periclitarea vieții locuitorilor. Biserica n-a rămas indiferentă la aceste nenorociri și prin toate mijloacele s-a forțat de a lupta contra violenței și a războiului. În acest scop, ea a determinat seniorimea să și mărturisească solidaritatea cu măsurile Bisericii și astfel să se reducă cât mai mult războiul și violențele între ei. Așa a luat ființă "Pacea lui Dumnezeu", "Răgazul lui Dumnezeu" (Treuga Dei), decretată în mai multe concilii de la sfârșitul sec. al IX-lea și al X-lea, interzicând orice act ostil contra oricărei persoane și a oricăror bunuri (averi). În acest scop, lucrătorii, instrumentele de muncă, bisericile, cimitirele au fost declarate inviolabile. "Pacea lui Dumnezeu" a fost în curând completată prin "Răgazul lui Dumnezeu", care respingea războiul sub pedeapsa excomunicării în anumite perioade determinate ale anului: de miercuri seara până luni dimineața, toată Săptămâna Mare, toate sărbătorile Preacuratei, Postul Crăciunului și Postul Mare. Pentru a apăra pe cei slabi și a proteja libertatea și bunurile lor, episcopii nu au încetat să pronunțe afurisenii contra violatorilor păcii, au grupat țăranii și orășenii în asociații înarmate, în miliții, cu sarcina de a face respectate deciziile Bisericii. Mai târziu, în secolul al XII-lea, și regalitatea va interveni. Însă, doar când Filip August, mai întâi, și Sfântul Ludovic promulgară "Răgazul regal de 40 de zile" s-a reușit, alături de Biserică, să se amelioreze atacurile violente și războaiele particulare.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire