pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

Autoritatea supremă a Bisericii, instituită de Isus Cristos, este Colegiul Episcopal în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmașii apostolilor iar Sfântul Părinte Papa, urmașul Sfântului Petru. Papa păstrează sarcina pe care Isus Cristos a dat-o în mod particular și unic Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a spus: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înălțarea Sa la cer, de trei ori i-a spus lui Petru: "Paște oile mele! Paște mielușeii Mei!" (Io. 21, 15). Una din poruncile date lui Petru și ucenicilor Săi înainte de înălțarea Sa a fost și aceasta: "Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Și învățați-le să păzească ce v-am poruncit vouă. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Așadar Mântuitorul a promis asistența Sa lui Petru și urmașilor lui, precum și tuturor celor ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidită pe Petru și urmașii lui. Ca atare, papa posedă în Biserică puterea episcopală ordinară, supremă, plenară, imediată și universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Această putere plenară și supremă, Papa o obține prin acceptarea alegerii făcute legitim, ea având caracter episcopal. Dacă cel ales Papă nu este episcop, imediat este consacrat episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotală supremă, plenară, ordinară, legată organic de demnitatea sa episcopală; supremă - adică deasupra ei nu există nici o altă putere în lume și, ca atare, dispune de imunitate personală; infailibilă în probleme de doctrină și morală când se pronunță "ex-catedra", acționând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de ordin divin (Lc.22, 31-32) și este putere imediată, necondiționată de timp, loc, persoană și universală peste toate bisericile din lume. Pentru a-și putea păstra intact acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi este conferită și puterea temporară asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât să nu depindă de nici o putere politică străină. Ca atare, împotriva unei sentințe sau decret papal nu există recurs. Infailibilitatea papei este concret arătată în cuvintele Mântuitorului când a spus: "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta. Tu, dar, când vei fi revenit, întărește pe frații tăi" (Lc. XX,31-32). Acest drept de conducători ai Bisericii lui Cristos l-au exercitat conștient toți Papii, începând cu Sfântul Petru și urmașii săi, Papii de la Roma, succesori legitimi în conducerea Bisericii. În același timp, nici conducătorilor diferitelor Biserici din diverse părți ale lumii de atunci nu le-a trecut prin minte să se creadă și să se erijeze ei înșiși șefi ai acestor comunități creștine, ci numai în dependență de urmașii Sfântului Petru, episcopii Romei. Bisericile întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint etc. - puteau pe drept cuvânt să-l revendice fondator pe Sfântul Pavel, dar acesta în ochii celorlalte Biserici creștine nu constituia decât un titlu particular, în timp ce Biserica Romei, încă de la sfârșitul veacului I, ocupa o situație unică, centrul unității catolice, iar Papa, șeful întregii Biserici. În această privință sunt un mare număr de mărturii, fapte, evenimente care demonstrează tuturor celor de bună credință că Papa Romei a fost recunoscut unicul conducător legitim al tuturor episcopilor din lume, al Bisericii întregi. De altfel, nici un Papă, urmaș în scaunul Sfântului Petru, nu și-a luat numele papal de Petru, desigur, din considerație pentru Capul văzut al Bisericii, instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un primat de jurisdicție și nu de onoare, un drept de-a conduce - în fruntea tuturor episcopilor din lume - întreaga Biserică spre înfăptuirea Împărăției lui Cristos pe pământ. Începând cu Sfântul Petru, toți urmașii lui, Episcopii Romei, și-au exercitat acest drept. Avem multe mărturii, din care vom cita câteva.

Sfântul Ignațiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată credincioșilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obținut mila din mărinimia Tatălui ceresc și a lui Isus Cristos, Fiul Său unic, Bisericii iubite și iluminată din voința celui care a voit toate lucrurile care există, după dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul țării Romanilor, demnă de Dumnezeu, demnă de respectare, demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de succese, demnă de puritate și Președinta Carității, Bisericii care posedă legea lui Cristos și numele Tatălui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să fie de o părere cu Biserica romană, pentru covârșitoarea ei întâietate și pentru că ea a păstrat totdeauna tradiția apostolică.

Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ștefan, în anul 256, când afirmă că botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Dacă Biserica este tulburată de schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de constituție divină; Biserica este fondată pe Petru și după cum Petru este unul, așa și Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe urmă; pentru această rațiune, Roma exprimă, manifestă și concretizează unitatea; corpul episcopal este unul și indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numește Biserica Romană, "rădăcina și mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat de jurisdicție, pe care l-a exercitat în diferite ocazii și i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegație la Corint, să împăciuiască Biserica de acolo, deși Sfântul Ioan Evanghelistul era încă în viață la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând că neascultarea de el e păcat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înțeles să uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paștilor. În secolul al II-lea nu era încă un acord între Biserici asupra datei sărbătoririi Paștilor. În Asia Mică se făcea în ziua morții lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii cădea aceasta; în celelalte Biserici, Paștile se sărbătoreau în duminica ce urma după 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evocă această divergență, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmașul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în fața refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declară gata să le șteargă din comuniunea Bisericii dacă mai celebrează Paștile în 14 Nisan și nu în prima duminică după această zi. Amenință cu blestem și excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, și calmă lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedește autoritatea Bisericii romane în materie de disciplină și locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor păcate.

"Libellaticii" Basilides și Martialis, caterisiți de episcopii Hispaniei, apelează la Papa Ștefan (254-257) ca să-i reașeze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tăgăduiește dreptul Papei de a decide, însă înfierează faptul că, în lipsă de informație suficientă, ia hotărâre nejustă. De asemenea, a cerut să fie reașezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu același nume.

Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin și Marcion (anul 150). Înșiși ereticii, care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiți, străduindu-se să-l câștige de partea lor, știind că cine are de partea sa Roma, are lumea întreagă, sunt o dovadă a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor creștinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toți apărătorii ortodoxiei catolice. Așa a făcut și Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptător neînfricat pentru apărarea dreptei credințe împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie și al credinței de la Niceea, împotriva arienilor și semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I și împăratul Constantius, cu participarea a o sută șaptezeci de episcopi orientali și occidentali, hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie și a prietenului său, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzați de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă ce părăsi sinodul. Același sinod hotărî că orice episcop depus de către coprovincialii săi va avea totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunța în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv supremația de jurisdicție a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la Sardica și întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraș în Tracia, nu recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocși catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronunțat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reușit ca episcopii africani să nu primească multă vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în Răsărit, opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menționăm însă că teologii ortodocși recunosc pe Sfântul Atanasie - ca și catolicii - ortodox-catolic și, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocențiu I, care i-a luat apărarea și a condamnat hotărârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei și împărăteasa Eudoxia l-au depus și l-au exilat (407). Și Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatică "Tomos către Flavian", în care definea Unitatea Persoanei și dualitatea naturilor în Cristos, îndepărtând astfel erezia lui Eutichie și pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însoțit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însă împăratul dădu președinția adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împăratului și al episcopilor eretici, în fața protestelor delegatului papal Hilarie și ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldați care a început să lovească în partizanii credinței adevărate. Hilarie a reușit în toiul vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în față de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, călcat și lovit apoi de alții, muri după trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlhăria de la Efes) și, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împărați, Valentinian III și Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegații Papei, unde a fost condamnată erezia nestoriană și monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos către Flavian", ca document dogmatic, cu strigătele unanime "Petru a grăit prin Leon!" În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei și supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat permanent pe lângă împărat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legaților papali, nunțiaturile apostolice de astăzi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania și cele două provincii ale Ilyricului - Occidental și Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii și Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambițioase ale Alexandriei și Bizanțului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparținuseră Imperiului de Apus, când Grațian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-și întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă pentru a-și salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la Tesalonic". Totuși, împăratul Teodosie II atașă în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Romă", dar grație protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată.

Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma și Bizanț până în anul 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a iconoclasmului, scoțând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicția Sfântului Scaun.

De reținut este faptul că cele șapte Concilii Ecumenice - Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de legații săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste șapte Concilii s-au ținut în Orient, unde au apărut și ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmașul său, Papa Iuliu I, prezidează prin legații lui Conciliul de la Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui Petru, căreia toți episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian Constanțiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă primatul papal: Sfânta Biserică romană este înălțată deasupra tuturor celorlalte nu numai de constituțiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale își au originea prin legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul său Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu șederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire