pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

19. CAROL CEL MARE ȘI RESTAURAREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS

Fiul și urmașul lui Pipin cel Scurt, Carol cel Mare (768-814), domină epoca sa prin puterea geniului său militar, războinic, diplomat și organizator, opera sa putând fi comparată cu cea mai reușită operă istorică. Distruse statul lombard, lărgi dominația francă cucerind țara saxonilor, întemeie mărcile Navarra și Goția (Catalonia) în fața musulmanilor din Spania, înnoi relațiile cu califul Bagdadului și creă, la răsăritul imperiului său, un lanț de popoare tributare: Avarii, Slavii, Scandinavii. Visa să realizeze renașterea Imperiului roman de Apus (distrus în 476), iar Papa Leon III, în seara Crăciunului din anul 800, îl încoronă împărat la Roma. Dar, noul imperiu, "Sfântul Imperiu Roman", nu era identic cu cel vechi, căci nu mai avea doi împărați, ci numai unul. Carol cel Mare nu mai aparținea Basileului bizantin, care, după doisprezece ani de negocieri, îl recunoscu ca împărat; nu avea structura internă a vechiului imperiu, ci statul acesta se baza pe jurământul de fidelitate care stabilea o legătură directă între monarh și supus. "Fidelii" împăratului trebuiau să facă serviciul militar, să dea impozite și să asculte toate chemările în interesul public. Imperiul nu are alți soldați decât proprietarii de pământ, laici sau clerici, obligați la mobilizare de oameni după întinderea și valoarea averilor funciare deținute. Toți supușii Imperiului sunt creștini, căci Carol cel Mare impune botezul cu convingere ori, la nevoie, cu forța, populațiilor cucerite. Imperiul Francilor este deci creștin, pentru a realiza cu episcopii și preoții Cetatea cerească. Hotărârile sinoadelor le ridică la rangul de legi pentru întreaga împărăție. Pe preoți îi scutește de sarcini publice, însă le dă prerogativa de judecători.

Arhiereii fac parte dintre sfetnicii țării, iar bisericile și mănăstirile sunt înzestrate cu moșii. Sub el, Sfântul Chrodegang, episcopul de Metz, introduce instituția canonicatelor. Împăratul, la sfatul învățatului călugăr Alcuin, înființă școli pe lângă catedrale și mănăstiri pentru formarea clerului, prevăzând instrucțiunea elementară a credincioșilor, iar călugărilor impunându-le de observat "Regulile Sfântului Benedict". Reîncepu cucerirea și botezarea în masă a Saxonilor învinși; cei refractari erau sortiți morții. Clerul era obligat să cunoască cititul, cântul, calculul și latina, după inițiativa lui Chrodegang de Metz. Clerul orașelor era grupat în capitluri și era obligat să servească Liturghia în comun, cântând-o, învățând, muncind și predicând împreună. În această epocă se fixă clar cântecul gregorian, după cele mai vechi tradiții. Începe predicarea în limba poporului, cu articolele Credeului, viețile sfinților, spovedania individuală obligatorie la sărbătorile mari. A fost protectorul creștinilor de sub stăpânirea musulmanilor, protector al Locurilor Sfinte din Orient, în înțelegere cu Califul Bagdadului, primind simbolic în dar cheile Sfântului Mormânt, ale Altarului, Grădinii Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, ale Orașului Sfânt. El zidi aici mănăstiri latine: una pe Muntele Măslinilor, alta lângă Sfântul Mormânt. Arabii erau ținuți în frâu. Moare în 814.

După moartea lui, Imperiul se împarte între fiii săi intriganți, împărțire definitivată prin Tratatul de la VERDUN (843) prin care: Carol Pleșuvul devine rege al Franciei; Lothar are asigurată Italia; Ludovic II, rege al Germaniei, pretindea și stăpânirea Italiei, pentru care în 844 trecu în Italia, ocupând Roma. Papa Sergiu II, pentru a evita războiul, îl primi cu triumf. Părea totul adus la calm, dar în 895 regele Arnolf al Germaniei reveni și cuceri Roma. Cu această dată se iniție "Secolul de fier" al Bisericii, Roma și Papalitatea fiind dominate de împărații Germaniei, care decideau alegerea și investirea episcopilor. Așa se născu "lupta pentru investitură": pe de o parte, Papa voia singur să decidă cine poate fi investit episcop, pe de alta, împăratul, amestecându-se inadmisibil în problemele Bisericii, pretindea investirea din partea lui a episcopilor.

Începutul și biruința în această luptă o făcu Papa Grigore al VII-lea, la 1077.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire