pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

12. ASCETISMUL ÎN BISERICĂ

Creștinii din primele veacuri trăiau o viață virtuoasă, o credință vie, punând în practică credința lor, fiind blânzi, evlavioși, cu dragoste unul față de celălalt, întrecându-se în a face binele și ferindu-se să facă răul. Mulți creștini deprindeau în mare măsură virtuțile creștine: fecioria, postul, rugăciunile, iar bunurile lumești le considerau numai mijloace de trai. Acești creștini, atâta vreme cât trăiau în societate cu oamenii, se numeau asceți, fiind stimați, iar în biserică, locul lor era îndată după cler. Prin aceste virtuți practicate, ei atrăgeau admirația păgânilor, încât Sfântul Ignațiu spunea că au transformat societatea păgână într-o comunitate a dragostei. Creștinismul, nu numai că a creat așezăminte de binefacere (spitale, așezăminte pentru bătrâni, văduve, copii părăsiți), ci, înainte de toate, a descoperit virtuți necunoscute lumii antice. Astfel de virtuți: resemnarea în fața loviturilor sorții, în timp ce mulți păgâni, plictisiți, sătui de viață ("taedium vitae"), se sinucideau. Creștinii considerau viața ca o datorie, iar sinuciderea ca o lașitate (apostazia - cel mai mare păcat). Păgânii nu cunoșteau virtuțile creștine în sens nou. De exemplu, umilința pentru ei era proveniența dintr-o familie săracă, umilă, și nu virtutea împotriva trufiei. Sclavul și femeia nu erau persoane după dreptul roman, de aceea stăpânul dispunea de ei după bunul plac; la fel de copii. Dar creștinismul a eliberat femeia de două ori: o dată de sub jugul păcatului, a doua oară de sub jugul bărbatului. Cultul Sfintei Fecioare Maria a contribuit mult la dezrobirea femeii. Lupta pentru desființarea sclaviei, dusă de Biserică, a fost grea, căci societatea antică se baza pe sclavie. Sute de mii și milioane de oameni munceau ca sclavi pentru câteva zeci de mii de oameni liberi. Peste 400 de sinoade ale Bisericii au luat hotărâri condamnând sclavia, dar rezultatele au fost parțiale. Se foloseau fețele bisericești de evenimente familiale (nuntă, botez, înmormântare etc.) pentru a ruga - de la caz la caz - pe stăpânii de sclavi să acorde libertate supușilor lor. Așa a eliberat Hermes 1250 de sclavi, iar Chromotius 1400 de sclavi.

Împotriva acestei vieți decadente, asceții au luptat cu pilda vieții lor. Mulți dintre asceți își vindeau bunurile și bogățiile, prețul lor dându-l săracilor, iar ei luau calea pustiului și trăiau singuratici în sărăcie și curăție sfântă, mortificându-se și ducând lipsuri, suferind asprimea anotimpurilor. Așa a luat naștere monahismul.

Monahismul în Răsărit s-a născut mai ales pe timpul persecuției lui Decius, când mulți creștini s-au refugiat în pustiul Thebei Egiptului, ducând o viață de post, rugăciune și lucrări sfinte. Aceștia sunt pustnicii sau anahoreții. Unul dintre aceștia, Sfântul Paul de Theba Egiptului, întâlnindu-se cu alt pustnic, Sfântul Antonie, l-a întrebat dacă oamenii zidesc și acum case trainice ca și cum n-ar muri niciodată. Sfântul Antonie, din familie bogată, și-a vândut toată averea, a dat-o săracilor și, retrăgându-se în pustie, a mâncat numai pâine și a băut apă. Sfântul Atanasie din Alexandria ne-a descris viața Sfântului Antonie, fiindu-i învățăcel. Deși erau mulți, asceții trăiau singuratici.

Sfântul Pahomie este fondatorul și organizatorul vieții monahale (cenobite). Din părinți păgâni, s-a convertit, botezat și, retrăgându-se în pustiu, a trăit câtva timp singuratic, apoi s-a dus în Tabienna Nilului, unde a întemeiat cea dintâi mănăstire, la anul 320 d. Cr. Învățăceii lui erau obligați să trăiască în comun, să urmeze aceleași reguli și să asculte de un șef comun. Aceste principii au stat la baza regulilor monahale de mai târziu. Fiecare călugăr își avea chilia sa, iar în comun aveau biserica, sufrageria, bucătăria și infirmeria. Se aflau în acel timp câteva mănăstiri în pustiu supuse toate unui conducător numit "abba" (în limba siriacă = părinte) și fiecare mănăstire avea un stareț (superior). Viața în mănăstire era foarte aspră, programul ei fiind alcătuit din rugăciuni de mai multe ori pe zi, chiar și la 12 noaptea, din munca manuală (împletituri de coșuri, rogojini ș.a.) și cea din agricultură, renunțări și meditații. Ascultarea, sărăcia, curăția, sunt voturile monahale. Cu toată asprimea vieții și severitatea regimului, numărul cenobiților Sfântului Pahomie s-a înmulțit, încât la moartea sa erau între 3000 și 7000 cenobiți, iar în prima jumătate a veacului al V-lea erau peste 50.000.

În Palestina încă erau călugări în sistem de colonii (lavre) de asceți, care trăiau singuratici, fiind însă supuși unui șef comun, care îi aduna spre a face împreună anumite exerciții de pietate. Aceasta este puntea de tranziție între singuratici și cenobiți. O astfel de mănăstire a condus Sfântul Ieronim timp de 30 de ani în Bethleem.

Din Egipt, monahismul a trecut în Asia Mică, unde l-a organizat Sfântul Vasile cel Mare, care n-a găsit ca idealul vieții călugărești să fie în acele nemărginite colonii de călugări din Egiptul Superior, nici în colibele izolate ale anahoreților, pe care le întâlnim în pustii, căci în primele era prea multă mișcare și zgomot, iar în celelalte nu se practica mila și smerenia. De aceea, el cerea mănăstire comună mijlocie, condusă de un călugăr egumen, care să fie în legătură neîntreruptă cu fiecare frate, aceștia alegându-și un meșteșug, din acelea care nu tulbură liniștea vieții mănăstirești, lucrul manual fiind întrerupt de rugăciuni, atâtea câte vor ajunge să nu cauzeze pierderea spiritului interior al călugărilor. Silențiumul nu va fi impus într-un mod absolut, dar nu se va grăi fără trebuință; se vor gândi înainte de a începe vorba și își vor stăpâni până și modulația vocii, care nu va fi nici prea înceată, nici prea ascuțită. Îmbrățișând viața călugărească, nu se vor lepăda de lucrurile lor, dar de acum încolo le vor socoti închinate lui Dumnezeu și nu le vor întrebuința decât în fapte bune, îndeplinite prin mâinile proprii sau prin mandatari aleși cu grijă. Sunt reguli conforme cu firea și puterile omului, mai blânde, cu dragoste pentru frate, care-l duc spre Dumnezeu. De aceea a crescut repede numărul mănăstirilor baziliene.

Monahismul în Apus a venit din Răsărit, grație Sfântului Atanasie din Alexandria, care, exilat a doua oară, merge la Roma, însoțit de călugări egipteni. Sfântul Ambrozie și Sfântul Ieronim îmbrățișează monahismul în Apus. Și aici erau asceți singuratici, chiar în clasele de sus. Cea dintâi mănăstire a fost înfîințată de Sfântul Martin (360) în Liguge, lângă Poitiers, alții la Marmontier, iar nobilul roman Honoratus a fondat pe malurile Provensei, în insula Lerins, o mănăstire care deveni o renumită școală de teologie și filosofie creștină. Curând, Sfântul Ioan Cassianu înființa în 415 mănăstirea "Sfântul Victor" la Marsilia. Între 419-439, în două lucrări ale sale, "De institutis cenobiorum et de octo principale vitiorum remediis" și "Conlationes", în 24 de cărți, a expus regulile disciplinei exterioare și interioare a mănăstirilor și vieții călugărilor, după exemplele văzute în călătoriile sale. Prin aceasta a devenit "Legislator al vieții monastice". Ca atare, aceste mănăstiri se conduceau nu după reguli proprii, ci după regulile mănăstirilor din Răsărit. Sfântul Augustin a introdus monahismul în Africa, înființând o mănăstire la Hipponia, pe care a condus-o el însuși. Devenind episcop, el i-a adunat pe toți preoții și diaconii cetății la curtea sa, trăind o viață comună monastică. După el s-a dezvoltat într-un mod încurajator și monahismul în Africa. Părintele monahismului în Apus este însă Sfântul Benedict. Născut din părinți nobili, a studiat la Roma, unde se îngrozi de stricăciunea moravurilor de acolo și se retrase într-o peșteră (lângă Subiaco). Aici stătu trei ani. Venind și alți călugări lângă el, Sfântul Benedict întemeiază 12 mănăstiri. Cea mai însemnată a fost cea fondată în 519 la Monte Cassino (lângă Napoli), care este și astăzi mama mănăstirilor benedictine. Aici a întocmit regulile vieții monahale, care treptat au fost adoptate în tot Apusul, fiind în uz aproape singurele până în secolul al XIII-lea. La baza lor, Sfântul Benedict a pus regulile Sfântului Pahomie și ale Sfântului Vasile cel Mare, adaptându-le împrejurărilor vieții apusene. Șeful mănăstirii este abatele, ales de întreaga comunitate. El își alege ajutor pe prior sau prepozit. În conducere este ajutat de decani, care conduc viața sufletească a câte zece călugări. La baza vieții monastice este fecioria, sărăcia și ascultarea. Călugărul este obligat să stea în aceeași mănăstire. Cei mai mulți dintre călugări sunt frați. Primirea în ordin este foarte strictă. Candidatul este supus mai multor probe, încercări de a se constata seriozitatea și sinceritatea lui. Deviza lor este "Ora et labora = Roagă-te și muncește!". În reguli sunt stabilite amănunțit toate datoriile lor, rugăciunile, timpul, lectura, lucrul manual. Masa este mai bogată decât a călugărilor din Răsărit, atât cantitativ cât și calitativ, mai ales pentru bolnavi și cei ce lucrează greu. Sfântul Benedict a murit în anul 543. Sora sa, Scholastica, a înființat un ordin călugăresc pentru femei, după regulile benedictinilor. Ordinul benedictinilor a câștigat o mare importanță prin intrarea în mănăstire a lui Casiodorus, fost ministru al regelui Teodoric cel Mare, și a altor intelectuali de seamă. Aceștia au transformat mănăstirea benedictină Vivarium din Scylacium (Brutium, Italia de Sud) într-un lăcaș de arte și științe, salvând o mulțime de comori culturale ale antichității prin osârdia vrednicilor ei călugări. Scriitorul protestant Grigorovius scria: "Benedict n-a lăsat pe călugării săi să piardă timpul în meditații sterile, ci trebuiau să muncească atât cu mâna cât și cu capul, și benedictinii au ajuns meșteri ai țărilor apusene: în agricultură, lucru de mână și științe". Importanța ordinului benedictin se vede și din rapida lui răspândire. A ajuns și în Anglia. Din el au ieșit: 40 de papi, 200 de cardinali, 5000 de sfinți și 20.000 de scriitori și oameni învățați. Importanța ordinelor călugărești în viața Bisericii și a națiunilor este inestimabilă: culturală, morală, științifică, literară, artistică, multe descoperiri datorându-li-se lor (Mendel - ereditatea; Kepler, Copernic - astronomi; Dante - scriitor ș.a.) La noi, cele ortodoxe în Bucovina, Moldova, Muntenia, cele unite la Blaj, Bixad, Nicula, Moisei, Strâmbu etc., au fost focare de cultură.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire