pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

8. BISERICA CREȘTINĂ ÎN DACIA

În baza izvoarelor istorice și arheologice, învățații au stabilit adevărul că poporul român s-a născut și s-a format ca popor creștin de factură daco-romană în Dacia Traiană și Scythia Minor (Dobrogea).

"Acest creștinism, chiar când se întâmpla să fie episcopul grec sau crescut grecește, e latin cum cere și cum știe poporul care l-a creat și-l vrea" (6. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 89). "Noi suntem români fiindcă suntem creștini, și creștini fiindcă suntem români", căci romanizarea și creștinarea sunt două procese paralele în formarea poporului român. Majoritatea istoricilor afirmă că Sf. Andrei și Sf. Filip, Apostolii Mântuitorului, au predicat în Scythia Minor (Dobrogea) și ca atare poporul român are un creștinism apostolic de o vârstă cu cel predicat de Sfinții Apostoli Petru și Pavel în Roma (anii 44-67 d. Cr.). Sunt și istorici care stabilesc predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia din nordul Mării Negre (azi Crimeea) și în partea nordică a Asiei Mici (7. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală și statistică bisericească, București, 1925, Cartea I-a, Ed. a II-a pg. 174). Întrucât în anul 168 a. Cr. Tracia deveni provincie romană cu vorbitori de limbă getică, latină și greacă, cuprinzând și Dacia Pontică (Dobrogea), Sf. Andrei foarte probabil că a predicat și în Dobrogea noastră, problemă amplu dezbătută și, în mare măsură, convingător susținută și de majoritatea participanților la lucrările colocviul al IV-lea de arheologie și istorie antică, axat pe tema: "Începuturile creștinismului pe teritoriul României", desfășurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001. Îndeosebi domnul prof. universitar dr. Emilian Popescu a adus argumente puternice acestei teme. Aceeași convingere o are și domnul Mihail Diaconescu în lucrarea sa (8. M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Edimpex, București, 1999, p. 21.)

Există însă un număr considerabil de mărturii ale unor istorici antici care afirmă și confirmă atât predicarea Sfântului Apostol Andrei în Scythia, cât și că strămoșii noștri daci și sciți (besi și geți) au primit creștinismul încă în a doua jumătate a veacului I d. Cr. Astfel:

Hipolit Romanul (175-250), mort în timpul persecuțiilor împăratului Decius, scriitor african fecund, a scris: "Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor. El a fost răstignit în Patras din Ahaia (fiind legat în picioare de un măslin) și este înmormântat acolo" (9. Patrologia greaca, ed. J. Migne, vol. X, col. 951, Paris, 1857 din lucrarea V. Iliescu, V.C. Popescu, Gh. Ștefan, Izvoare privind istoria României, București, 1964, p. 712.)

Tertulian (n. Cartagena 160 d. Cr.) avocat, încreștinat, preot spre sfârșitul vieții, eretic devenit montanist, este primul scriitor latin creștin. Ne dă informații despre daci și sciți, la care s-a răspândit creștinismul, în lucrarea "Contra Iudeos" (Contra iudeilor) cap. 7 (P-1 II col. 611): "Căci în cine au crezut toate neamurile, decât în Cristos care a venit? Parții, mezii, neamurile Galiei, britanii, sarmații, dacii, germanii, sciții... În toate aceste locuri stăpânește numele lui Cristos care a venit...".

Origene (n. Alexandria Egiptului 185 d. Cr., moare în Tyr la 225), în cartea a II-a, "Comentarii la Geneză", spune: "Când Sfinții Apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cum spune tradiția, a primit (prin tragere la sorți), Parția, iar Andrei, Scythia" (Dobrogea de azi și sudul Basarabiei, după mulți istorici, inclusiv J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de L'Empire romain, Paris, 1918, p. 29). Aceste date sunt confirmate și de Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes, vol I, București 1964, p. 640, 712, 717.

Eusebiu din Cezareea (260-340), episcop în Cezareea Palestinei, a luptat pentru unitatea Bisericii și n-a aprobat condamnarea lui Arie, aici fiind în gravă greșeală, căci orice erezie strică unitatea Bisericii. Cronica lui a fost tradusă din greacă în latină de Sfântul Ieronim, sub titlul "Istoria bisericească", scrisă în 325, în care scrie: "Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorți, cum spune tradiția, Parția, iar lui Andrei Scythia". Sigur că Sfântul Andrei n-a predicat Evanghelia în dizidență cu Sfântul Petru, ci în unitate doctrinară și canonică. Cele trei secole de persecuții asupra creștinismului a împiedicat mult răspândirea lui în Dacia. (10. Haralambie Mihăiescu ș.c., Izvoare privind istoria românilor, II, București, 1979, p. 15).

Aurelius Augustinus (354-430), în "De civitate Dei", XVIII, 52, scrie: "Numai dacă nu ar trebui socotită prigoana (aceea) când regele goților chiar în Goția pe creștini (350 d. Cr.) cu o cruzime uimitoare i-a prigonit, deși acolo nu erau decât catolici (recunoșteau doctrina oficială a Bisericii, nu erau arieni), dintre care mulți au fost încoronați ca martiri, știri auzite de la un frate care a trăit acestea acolo" (11. Ibidem, p. 215).

Totuși, este sigur că, odată cu cucerirea Daciei de către Traian, printre coloniștii romani, aduși aici "ex toto orbe Romano" (din toate părțile Imperiului Roman), mulți au fost creștini și astfel ei au fost primii misionari populari ai Bisericii creștine în Dacia. Unirea primelor comunități creștine în Dacia s-a făcut treptat, prin intermediul acestor coloniști romani creștini, în perioada Daciei provinciale (106-271 d. Cr.), în forma și în limba latină. De altfel, de la începutul secolului al III-lea, latina a devenit limba Bisericii din întregul Imperiu Roman, înlocuind greaca de până atunci, îndeosebi în provinciile orientale. Așa se explică faptul că vocabularul fundamental creștin al poporului român este latin: christianus - creștin; Dominus Deus - Dumnezeu; crux, crucis - cruce; baptizare - a se boteza; angelus - înger; rogatione - rugăciune; caseum ligare - câșlegi; lex, legis - lege; presbyter - preot; paganus - păgân; privilegium - priveghi; pecatus - păcat; basilica - biserică; sanctus - sfânt; Pasqua - Paște; Rosallia- Rusalii; Floralia - Florii etc.

Limba latină vorbită în Dacia era "limba francă", adică limba latină comună, limba administrației și a armatei, conform celor peste 3.000 de inscripții găsite pe teritoriul Daciei, datând din secolul III și până în secolul al XIII-lea. Ca atare, creștinismul s-a propagat în Dacia și în provinciile dunărene în formă latină, nu în greacă, ceea ce a înlesnit legăturile cu restul domeniului de limbă latină, ca limbă oficială până în veacul al VII-lea (12. Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, București 1960, p. 278). Este greu de spus când se sfârșește latina și când încep limbile romanice, dar anul 600, pentru toate provinciile romanice, pare a fi sfârșitul latinei și începutul limbilor romane, inclusiv româna.

O contribuție însemnată în propagarea creștinismului în Dacia în perioada postaureliană, a avut-o episcopul Ulfila și ucenicii săi (13. V. Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, 1911, p. 68), care a păstorit șapte ani în nordul Dunării, predicând până la anul 355 în limba gotică, latină și greacă populației romanice băștinașe și goților încreștinați, pentru care a tradus Biblia și a inventat alfabetul gotic, punând bazele primelor monumente ale limbii germane scrise.

Silit să se refugieze sub împăratul Constanțiu (arian), Ulfila, episcop al vizigoților (baltici) presați de ostrogoții de stepă sub Hermanaric, trece în sudul Dunării până la Constantinopol, unde și moare în anul 383, ca arian moderat. Despre el vorbește fostul său ucenic, Auxențiu din Durostor, ajuns episcop: "Și era Ulfila un episcop cu viață și o vorbă foarte aleasă, drept și credincios lui Cristos, dascăl întru sfințenie și propovăduitor al adevărului... Săvârșind acestea și altele asemenea și strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, propovăduind prin harul apostolic, fără întrerupere în limba greacă, latină și gotică, în una singură biserică a lui Cristos. Era episcopul goților încreștinați în Dacia (14. Auxențiu din Durostor, ajuns episcop în 380, ucenicul lui Ulfila ni-l prezintă astfel în Scrisoare despre credința, viața și moartea lui Ulfila, în Izvoare privind istoria României, vol. II, București, 1979, p. 112). Sigur că episcopul Ulfila a predicat în latină băștinașilor dacoromani, iar traducerea Bibliei a făcut-o după un exemplar latin, fiindcă în cea gotică găsim un număr considerabil de cuvinte latine germanizate și exprimări într-o topică latină.

Despre o generalizare a creștinismului în Dacia în secolul al IV-lea, ne vorbește Sfântul Vasile cel Mare (329-379), născut în Cezareea Capadochiei, unde a și ajuns arhiepiscop, coleg de studii în Constantinopol cu împăratul Iulian Apostatul și Sfântul Grigore de Nazians. În scrisoarea CLV către Soranus, comandantul militar al Scythiei Minor (Dobrogea), pe care-l lăuda că apără pe creștini și-l roagă să-i trimită moaștele martirilor, Sfântul Vasile ne dă prețioase date privitoare la viața creștină în Dacia Traiană. Guvernatorul Iunius Soranus îi trimite moaștele Sfântului Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, sub persecuția regelui got Athanaric, în 372. Moaștele au fost strămutate în Tomis (Constanța de azi) și, de aici, transportate în anul 373-374 în Capadochia, însoțite de "Scrisoarea Bisericii din Goția către Biserica din Capadochia" și epistola personală a Sfântului Episcop al Tomisului, la care Sfântul Vasile le răspunde prin două scrisori, confirmând primirea moaștelor (15. Nestor Vornicescu, Primele scrisori patristice în literatura noastră, secolele IV-XIV, Craiova, 1984, p. 40).

Tot Sfântul Vasile cel Mare, în scrisoarea CLXIV către Ascholios, Episcopul de Tesalonic (devenit sub Papa Damasus vicar apostolic al Romei), îi arată că a primit scrisori din mijlocul barbarilor de peste Istru (Dunăre), care dovedesc strășnicia în credință a strămoșilor noștri daco-romani (16. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. Il, București, 1970, p. 89).

Iezuitul Bollandus, în "Acta Sanctorum", Anterpiae, 1643, VII, Kal. Aprilis, ne prezintă numele și, rezumativ, viața celor 69 de mucenici și mucenice înscriși în Sinaxarele romane, și încă 38 ale căror nume îl omite, la care adăuga și patru sfinți ai Bisericii universale, recunoscuți în tratatele de Patrologie, care au trăit în Dobrogea, majoritatea având nume latine ori latinizate, morți înainte de Edictul din Milano, din 313, ceea ce arată un creștinism înfloritor în această parte a României în antichitatea creștină.

Primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, martirizat sub Dioclețian, a fost urmat de Philus sau Titus, sub Licinius, și apoi de Sfântul Bretanion (Vetranio, Veteranus), care a strălucit prin credință, înfruntându-l pe împăratul Valens, arian, și refuzând să servească cu preoții acestuia, părăsind Biserica cu poporul. A fost iertat, fiindcă episcopii erau atunci nu numai conducători religioși, ci și organizatori populari, paznici ai cetăților și ținuturilor învecinate în mijlocul cărora păstoreau.

Sfântul Augustin, în opera sa "De civitate Dei", ne vorbește despre prigonirea (354-430) crudă a creștinilor din Dacia, care erau catolici, recunoscând doctrina oficială a Bisericii. Prigonitorul acestor creștini daco-romani era regele Athanaric gotul.

Inscripțiile grecești și latine descoperite în Dacia și datând din secolele III-XIII d. Cr. (17. Emilian Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele III-XIII descoperite în România, București, 1976) atestă încreștinarea daco-romanilor și, prin ei, a popoarelor barbare păgâne sosite aici, asimilându-le în masa daco-romană: goți, huni, avari și, îndeosebi, slavi din secolul al VII-lea încoace. Gema de la Turda (Potaissa) descoperită în 1930 (azi dispărută), cu "Bunul Păstor" datând din secolul al IV-lea, adusă de un ostaș din Orient, este cea mai veche, ca document arheologic creștin răspândit deja în secolul al Ill-lea (18. E. Popescu, op. cit., p. 391). Altarul funerar din Cluj-Napoca, datând din secolul al IV-lea (descoperit în 1927), al păgânilor încreștinați Claudius Valentinus, de 20 de ani, și Valeria Valentina, mama sa, care i-a pus epitaful: "Sit Tibi Terra Levis" ("Să-ți fie țărâna ușoară") e o altă mărturie a generalizării creștinismului în Dacia, de timpuriu. Fibula transformată în inel, din secolul al IV-lea, de la Micia (Vețel-Hunedoara), cu inscripția: "Quartine, vivas!" (Să trăiești, Quartine!) a fost purtată de un creștin daco-roman. Donariul de la Biertan, județul Sibiu, din secolul al IV-lea, are inscripția: "Ego Zenovius votum posul" (Eu, Zenobie am împlinit juruința), cu monogramul lui Isus Cristos în limba latină, cu o biserică locală și patru necropole de factură romană, sunt mărturii ale prezenței neîntrerupte aici a unei comunități creștine care vorbea latinește. La Bratei, județul Sibiu, s-au descoperit morminte din secolele IV-VII și IV-VI-VIII d.Cr., cruci de bronz, care atestă continuitatea populației romane în Transilvania și creștinismul ei daco-latin (19. E Popescu, op. cit., p. 388 și D. M. Pippidi, Dicționar de istorie veche a României, București, 1970, p. 101).

Existența unor biserici pe teritoriul Daciei Traiane, ca bazilica din așezarea geto-dacă Sucidava (azi Celei, județul Olt, lângă Corabia), fost important centru militar roman-bizantin, pe malul stâng al Dunării, sub Constantin cel Mare, este altă dovadă. Reconstruindu-se în anul 328 podul de piatră de peste Dunăre, confirmă de asemenea continuitatea vieții creștine daco-latine în nordul Dunării până în veacul al VI-lea și mai târziu, de când datează și această bazilică. De aici, unde s-a descoperit și o fântână secretă, ducea un drum spre Romula (azi Dobrosloveni, județul Olt) cu numele dac Malva (sub Adrian, 117-138), ce fusese capitala Daciei Malvensis. S-au descoperit în această bazilică romană șase morminte și vasul - amforă pentru ulei - al preotului Luchonocos, fiul lui Lykatios, cel mai vechi preot atestat ce a slujit în nordul Dunării, după Sansala gotul în secolul al IV-lea, subaltern al lui Ulfilas. Sucidava a fost sub jurisdicția canonică a Primei Justiniana (535-602). În anul 602, fiind atacată de slavi, cetatea a fost evacuată, apoi slavii și avarii au incendiat bazilica (20. D. Tudor, Prima bazilică descoperită în Dacia Traiană, Iași, 1948, p. 24 și D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974).

Într-o inscripție datând din secolul al VI-lea, descoperită la Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă-Constanța), este amintit "Heraclide citeț al Sfintei Biserici catolice", deci slujitor al unei biserici din mitropolia Tomisului, catolic și nu eretic (21. Ion Barnea, Creștinismul în Scythia Minor după inscripții, în Studii teologice nr. 1-2, București, 1954, p. 65).

Sub Dioclețian creștinismul era deja puternic răspândit, având martiri (Chiril, Chindeas și Tasius pomeniți și în Martyrologium Hieronyamus). Sub Licinius era deja episcopat la Tomis și Durostorum, iar din secolul al VI-lea și la Callatis (Mangalia), a căror operă misionară se extindea și în Muntenia și în Moldova.

Despre existența unor călugări și mănăstiri în "Goția" (Dacia nord-dunăreană) știm de la Sfântul Epifaniu (310-403), episcopul Salaminei, în opera sa "Împotriva celor optzeci de erezii" (374 d. Cr.), în care vorbește și de erezia ariană a Audienilor, fondată de Audianus, cu călugări și mănăstiri și reguli ascetice aspre, instruind pe goți în credință (22. Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, București, 1970, p. 174). Audius n-a primit data Paștilor fixată de Sinodul ecumenic din Niceea, (325), fiind exilat trăind apoi și în "Goția", Dacia noastră, încreștinând pe mulți goți și băștinași. După moartea lui, deși unii episcopi i-au îmbrățișat schisma, partizanii lui au fost alungați de goții păgâni, dușmanii romanilor și ai împăraților creștini. "Și cu toate că se părea c-au fost alungați de acolo (din Dacia) toți creștinii, au rămas totuși unii oameni credincioși. Căci nu poate seca izvorul credinței", scria Sfântul Epifaniu.

În materialele arheologice paleocreștine descoperite pe teritoriul României (Daciei), s-au aflat obiecte cu semne simbolice creștine - semnul peștelui "Ihtys - Isus Cristos" I(sus), X(ristos), Th(eon) y(os) s(oter) - Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, "Marele Pește", semnul Bunul Păstor (Turda, Orlea - Dolj), precum și cu semnul crucii, ori alte amulete gnostice, care ne arată prezența, coexistența creștinilor și gnosticilor în aceleași comunități creștine latine: Romula (Reșca), Porolissum (Moigrad), Ulpia Traiană (Sarmisegetuza), Micia (Vețel), Biertan, Bratei (jud. Sibiu) etc. (23. N. Gudea, Signum crucis și Pisciculi Dei sumus, în "Viața creștină" nr. 6, 7, Cluj-Napoca, 1990).

Numărul mare de obiecte paleocreștine aflate pe teritoriul României confirmă prezența și generalizarea timpurie a acestuia la noi. La Bratei un inel cu cruce, la Gornea opaiț cu cruce, la Mintiul Gherlei cataramă cu cruce, la Apulum baptisteriu și balistică, la Cenad baptisteriu, la Porolissum lăcașuri de cult, toate obiecte și lăcașuri care au servit la oficierea cultului religios, aduse din Asia Mică sau din Roma (24. Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din Istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 18-112). Descoperirea unor basilici creștine în 1947, de către Constantin Potolescu la Drobeta - Turnu Severin, Tibiscum, transformarea unor temple păgâne în biserici creștine, mai ales sub împăratul Teodosie (379-395), nu s-a putut comunica la Academia Română, fiind interzise astfel de expuneri sub Nicolae Ceaușescu. Un adevărat repertoriu de obiecte paleocreștine a publicat în 1958 arheologul Mircea Rusu și, ceva mai târziu, Prof. Dr. M. Bărbulescu și conf. Dr. Radu Ardevan de la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca. În cadrul colocviului IV de arheologie și istorie antică, desfășurat la Cluj-Napoca în 16-17 noiembrie 2001, participanții specialiști de înalt prestigiu, au prezentat un număr considerabil de obiecte și dovezi despre caracterele latino-dacice ale creștinismului antic pe teritoriul României. Contribuții importante în cunoașterea paleocreștinismului daco-roman și-a adus în lucrările sale prof. univ. Dumitru Protase de la Universitatea "Babeș Bolyai" din Cluj-Napoca.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire