pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

5. PERSECUTAREA CREȘTINISMULUI DE CĂTRE ROMANI. MARTIRI, CONSECINȚE

Răspândirea creștinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea păgână romană, căci creștinii, în majoritate iudei, se considerau superiori romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor și împăratului. Chiar evreii au împiedicat răspândirea religiei creștine, trimițând din Ierusalim, atât în orașele imperiului cât și la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creștini la autoritățile romane că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuțiile încep sub Nero, în anul 64, și se sfârșesc sub Maxențiu, în anul 313.

Cauzele persecuțiilor:

  1. Creștinii refuzau jertfe împăratului - religia păgână fiind de stat - și, în anumite zile, toți locuitorii erau obligați sa ia parte la cultul păgân, lucru pe care creștinii îi refuzau, fapt pentru care erau declarați atei, dușmani ai zeilor. Din aceste motive, toate nenorocirile ce veneau asupra poporului: foamete, inindații. incendii, cutremure, boli etc. erau atribuite creștinilor vinovați de ateism.

  2. Fiind siliți să-și facă slujbele în ascuns și să nu destăinuie misterele credinței, creștinii erau acuzați că sunt infanticizi - ucigași de copii -, cărora le beau sângele și a câror carne, amestecată cu făină, o mănâncă. În realitate, pentru a apăra cultul lor de profanări sacrilege și de curiozităti indiscrete, primii creștini obișnuiau să se ferească a vorbi de Sfânta Euharistie și de însuși Cristos sub speciile pâinii și vinului, prezent pe altar, în fața laicilor profani, păgâni, aceasta constituind legea secretului sau arcanum, neimpusă oficial, dar practicată de cei botezați

  3. Preoții păgâni, comercianți de statui, amulete, idoli etc. își vedeau amenințată situația materială și îi urau pe creștini.

  4. Păgânii îi persecutau pe creștini și pentru faptul că propagatorii erau evrei și considerați sectă evreiască; deci, păgânii promovau un fel de antisemitism.

Prima persecuție s-a desfășurat sub Nero (54-68), care dădu foc Romei, s-o reclădească mai frumoasă sub numele de Neronia; provocând revolta poporului, Nero puse însă vina incendierii pe creștini. Sub acuza de atentat împotriva statului și la viața împăratului, creștinii sunt declarați "inamicii neamului omenesc" și ai civilizatiei umane.

Sunt uciși Sfinții Petru și Pavel, împreună cu un alt mare număr de martiri.

Sub Vespasian și Titus (69-81) creștinii au trăit în pace.

A doua persecuție, sub Domițian (90-96), cauzată de ruinarea vistieriei publice, prin cheltuielile risipitoare făcute de cei doisprezece Cezari antecesori. Pentru remediere se institui "taxa iudaică", impozitul pentru toți cei ce trăiau după modul iudaic, inclusiv creștinii care se inspirau și din Vechiul Testament. Pentru a nu fi confundați cu evreii, creștinii refuzară plata taxei iudaice. Domițian dezlănțui prigoana. Aflând printr-un spion că însuși vărul său primar, Flavius-Clemens, tată a doi copii, pe care îl destinase la domnie, este creștin, îl execută; pe soția acestuia, Flavia Domițilla, o exilă în insula Pandataria. Pe nepoata acestora, Domițilla, creștină, o exilă în insula Pontia. Istoricul Dio Cassius ne spune că aceste persecuții se făceau pentru crima ateismului, creștinii refuzând cultul zeilor imperiului. Sub Domițian este exilat și Sfântul Ioan Evanghelistul, adus la Roma și supus probei "uleiului fierbinte", dar nu șimți nici o durere și fu surghiunit într-o insulă foarte stearpă din Marea Egee, Patmos, unde "într-o zi a Domnului" (duminica) fu răpit cu sufletul și un glas de trâmbiță îi porunci: "Ce vezi, scrie în carte!" Așa a scris Apocalipsul său, Cartea celor șapte Biserici, în care Isus cel înviat (nu cel sărac, urmărit, răstignit ca în evanghelii) încurajează creștinii, arătându-le triumful sfinților și dispariția imperiului păgân pe care se va ridica un Ierusalim nou și glorios. La moartea lui Domițian, anul 96 d. Cr., Sfântul Ioan se reîntoarce din exil la Efes, unde comunitatea creștină era pătrunsă de ideile filosofice păgâne ale Alexandriei, idei care susțineau că Isus n-ar fi Dumnezeu și una cu Cristos, fapt pentru care scrie Epistola sa tuturor comunităților religioase din Asia Mică, în care arată că Isus este Cristos și "Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, și aceștia Una sunt" (Epistola l, 5, 7), ceea ce era o prefață a Evangheliei sale. A scris apoi Evanghelia "La început era Cuvântul..." Moare în anul 104, pe ruinele orașului Efes - Aya Soulouk, satul Sfântului teolog. Discipolii săi i-au urmat exemplul: Sfântul Ignațiu, născut în Siria, episcop al Antiohiei, martir la Roma, autor al unei epistole câtre romani, Sfântul Policarp, episcop aI Smirnei, episcopie instituită de Sfântul Ioan, muri martir ars pe rug în 155; Papias, episcop de Hierapolis.

Sub împăratul Nerva, la anul 96, creștinii au trăit în pace.

A treia persecuție, sub Traian (98-117), se dezlănțui în anul 111, după cum arată Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithyniei, cerând împăratului reguli pentru a stabili vinovăția creștinilor acuzați. Traian îi răspunde: "Cine nu se leapădă de credință, să fie chinuit și ucis". Sub el sunt martirizați: Sfântul Ignațiu al Antiohiei, ucis de lei în Roma; Papa Clemente, exilat cu un rescript la Chersones-Crimeea, a fost aruncat în Marea Neagră, cu o piatră legată de gât; Sfântul Simon, fiu sau nepot al lui Cleopa și văr al Mântuitorului, episcop al Ierusalimului, ucis la 110 ani. Denunțat de evrei, a fost răstignit.

Sub împăratul Adrian, în anul 117 d. Cr., a fost o pace relativă. La fel și sub Antoniu, în anul 138. Adrian pedepsi evreii răsculați sub Bar Kochba - Pseudo Mesia, 131-135, și ridică templul lui Jupiter pe locul templului din Ierusalim și alt templu Venerei pe Golgota, precum și o statuie a lui Jupiter pe mormântul lui Isus Cristos.

În anul 155 d. Cr. a fost martirizat Sfântul Policarp al Smirnei.

A patra persecuție, sub Marcus Aurelius (161-180). Considerat împărat filosof, pe nobili îi exila, pe oamenii de rând creștini îi ucidea.

Martiri: Sfânta Felicitas, văduvă cu 7 copii; Sfântul Iustin Filosoful (+163); Sfântul Evelpistes, sclav și prieten al Sfântului Iustin, care a afirmat: "Prin Cristos am primit libertatea și deci demnitatea de om". Sfânta Cecilia, tânără romană, soția patricianului Valerianus, ucisă în baie, în anul 177. Acestora li se adaugă martirii din Lyon - Galia: Sfântul Photin, episcop, Papias, preotul Zaharia și sclava Blandiana, precum și Sfântul Policarp, episcopul Smirnei.

Sub Commodus, în 189 d. Cr., liniște relativă și puțini martiri. Însăși soția lui, Marcia era catehumenă.

A cincea persecuție, sub Septimius Severus (202-211), s-a făcut sub influența împărătesei Iulia Doamna, dând un decret, edict, de oprire a noilor conversiuni foarte numeroase și a complicilor acestor conversiuni. Vechii creștini erau tolerați. Martiri noi: Sfânta Perpetua, Sfântul Felicitas, Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, aruncați de vii la fiare, sfâșiați de leoparzi și de urși în amfiteatre. Unora li se tăia capul, iar înaintea acestui act își dădeau sărutul păcii și apoi își aplecau capul sub sabie.

Sub Caracala (211-217) și Eliogabalus (218-222) fusese pace și se unificară cultele păgâne sub cultul Soarelui.

Sub Alexandru Severus (225-235), creștinii au fost tolerați.

Sub Maximian Tracul (235-238) persecutarea creștinilor deveni barbară; erau persecutați atât creștinii, cât și clerul, chiar și Papa Pontiano.

Sub Gordianus III (238) și sub Filip Arabul (244-249), care fusese primul împărat creștin, domni o pace relativă, împăratul luând măsuri bune pentru ei. Soția sa, Severa, coresponda cu Origene.

Sub Decius (249-251) persecuția creștinilor, favorizati de Filip Arabul, a fost dezlănțuită a VI-a oară, căci Decius dăduse un edict ca toți creștinii din întreg imperiul, în aceeași zi să jertfească zeilor și să mănânce din carnea jertfită, ceea ce, de teamă, mulți făcură (lapsii, căzuții); după aceea își reveniră, dar opozanții au fost uciși. Persecuția a fost foarte sângeroasă, cu mulți morți, dar și apostați. În timpul lui Decius au murit ca martiri Papa Fabian, Sfânta Agata, Sfântul Saturnin de Toulouse și Sfântul Polyemt Armeanul. În Africa Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, fugi, fiind socotit laș, dar reveni și scrise "De unitate Eclesiae" în care afirma: "Nimeni nu poate sa aibă pe Dumnezeu de tată, dacă nu are Biserica de mamă" și arată că unitatea Bisericii are două temelii:

l) Cuvântul lui Isus către Sfântul Petru: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea", deci a fondat-o pe un singur om;

2) Darurile făcute prin Isus Cristos: Botezul, Preoția, Sfînta Liturghie etc. care aparțin Bisericii legitime și nu alteia. Greși la validitatea botezului, afirmând că botezul eretic este invalid, ceea ce nu este adevărat, căci și al lor este valid când se respecta materia și forma Bisericii cu intenția ștergerii păcatului strămoșesc.

Sub Gallus (251-253) creștinii erau obligați să-i aducă jertfe lui Apollo. Acum muri Papa Cornelius, exilat în Centum (+ 254).

Persecuția a VII-a, sub Valerianus (257-258), dezlănțuită îndeosebi împotriva bogățiilor și domeniilor bisericești, folosite pentru săraci și misiuni. El cere jertfe zeilor, dar creștinii se opun. Papa, Sfântul Ștefan și Sfântul Ciprian al Cartaginei sunt exilați. Acum devine martir Sfântul Tarcisius, care, din catacombe, ducea Sfânta Euharistie la o casă creștină. Este surprins, refuză să dea câinilor Sfânta Taină a Dumnezeiescului său Stăpân, și a fost ucis de soldați în timp ce strângea pixida sacră cu Isus Euharisticul la pieptul lui. Fiul lui Valerianus, Galilenus (258-269), dădu un edict de toleranță și restitui Bisericii totul. Aurelianus, încă fu tolerant. Martiri: Papa Ștefan, Papa Sixt-II, diaconul Laurențiu ș.a. Făcut prizonier la perși, Valerian muri ca sclav.

Persecuția a VIII-a, sub Dioclețian (284-305), care ordonă demolarea bisericilor, arderea cărților sfinte, destituirea creștinilor din funcțiile publice. Cei de jos erau transformați în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toți creștinii. Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuțiile se făceau în masă, ne spune istoricul Eusebiu.

Persecuția a IX-a, sub Galerius, generalul lui Dioclețian, păgân crud și răzbunător. El obținu edicte aspre împotriva tuturor creștinilor pentru a-i ucide. Sub Papa Marcellinus (296-304) fură arse aproape complet arhivele Sfântului Scaun de către acești persecutori cruzi. Atins de o boală îngrozitoare, jumătate mâncat de viermi, Galerius dădu edictul de la Sardica prin care acorda indulgență creștinilor să se roage și pentru sănătatea lui.

Persecuția a X-a, sub Maximianus Daia, în Orient (312), a fost vicleană și perfidă, prin calomnii și depoziții oficiale false împotriva creștinilor în baza așa-ziselor Acta Pilati, parodii pline de ocară împotriva Evangheliei, alcătuite cu câțiva ani înainte și răspândite de dascălii și elevii lor pe sate. Dintre martirii acestor persecuții amintim: Sfântul Laurențiu, ars pe rug; Sfântul Sebastian din garda lui Dioclețian, tras în țeapă, lovit în cap; Sfânta Agnes, fecioară, care refuză să fie amanta fiului prefectului Romei; Sfântul Dumitru "izvorâtorul de mir", nobil, ofițer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfântul Gheorghe, din familie bogată, ucis sub Dioclețian în Capadochia, împreună cu alți creștini camarazi, în 303 la Diospolis - Palestina; Sfinții Cosma și Damian, doi frați doctori în Cilicia, practicau medicina fără plată; Afra din Augsburg; Anastasia, virgină din Roma; Eufimia, virgină din Calcedon, în Bitinia; Ianuariu, episcop în Benebent - Italia; Ireneu, episcopul din Sirmiu (Mitrovița); Quirinus, episcop din Sisset - Croația; Victorin, episcop din Petau - Siria; Florian, centurion din Lorc - Austria; Mauriciu, tribun militar din Apames - Siria, "Legiunea tebană" din Agaunum; Moritz din Elveția; Marcelin, episcopul Romei; Sfântul Sava Gotul, mort în anul 372, sub Athanaric, înecat în apa Buzăului. În Apus domnea ca Cezar Constantin Clorus (Galia, Spania) și se purta blând cu creștinii. El muri în anul 306 și îi urmă fiul său, Constantin cel Mare, care se purtă și el blând cu creștinii. În 312 Constantin cel Mare și cumnatul său Liciniu ajunseră preponderenți peste "Augusti" din Apus și în anul 313 i-au și înlăturat. În anul 312 ei au dat un Edict de Toleranță pentru creștini, pe care l-au transformat în 313 în Edictul de libertate al cultului creștin din Milan, ce intră în vigoare și în Răsărit după moartea lui Maximiam și biruința lui Liciniu asupra acestuia devenind suveran în Răsărit. Însă în anul 316 Liciniu veni în conflict cu cumnatul său Constantin cel Mare, fiindcă trecu la politica persecutării creștinilor, până în anul 323, când Constantin cel Mare l-a învins și l-a detronat.

Rezultatele acestor mari persecuții asupra creștinilor au favorizat creșterea treptată a numărului creștinilor și răspândirea lor în tot imperiul roman.

Biserica din catacombe activa în rețele de galerii subterane în care erau îngropate cadavrele creștinilor, de obicei săpate nișe în pereții laterali ai galeriei, în care erau introduse trupurile creștinilor morți, apoi închise cu o placă de marmoră inscripționată cu numele mortului. Acestea datează din primul secol creștin și aparțineau familiilor creștine bogate: Pomponii, Cecilii, Domitilii, dar acceptau și îngroparea săracilor creștini. Din secolul III înmulțindu-se numărul creștinilor, luară ființă cimitirele subterane ale comunităților creștine administrate direct de biserică, ca cel al Sf. Calist, diacon în Roma, în care fură îngropați și papii, fiind îngropați în ele toți creștinii sclavi sau liberi, unul lângă altul, ca și frați. Din loc în loc erau săpate mici camere care (Cubicula) erau adevărate biserici, în care se făceau Sfintele slujbe, Sf. Euharistie și cultul morților, al martirilor, deasupra cărora apărură, după pacea constantiniană, biserici, iar Papa Damasus (366-384) depistă mormintele martirilor din catacombe, le însemnă cu inscripții pe plăci de marmoră, astfel atestându-se credința antică în Isus Cristos, Sfânta Treime, comuniunea sfinților, adevărate documente cu valoare dogmatică și istorică.

Din secolul V catacombele încetară să mai fie cimitire și deveniră altare sfinte cu pelerinaje periodice în ele. Unele catacombe aveau galerii de cinci etaje, comunicând între ele prin scări de la 5-25 m adâncime. Începând cu secolul VIII, sub amenințarea Sarasinilor, papii dispuseră transferarea relicvelor martirilor în principalele biserici ale orașelor. Din 1578 le-a studiat Antoniu Bosio în "Roma sotteranea", iar apoi J.B. Rossi le-a arătat centrele principale: via Ostia, cimitirul Domitialia, al lui Calist cu papii sec. III și Sf. Cecilia, Sebastian, al Priscilei pe calea Salaria Nova.

Rezultatul persecuțiilor fu uriaș și de valoare apologetică incontestabilă, căci numărul mare de martiri ai credinței întreținu spiritul de generozitate și sacrificiu. "Martiri" în greacă înseamnă "martor", adică contemporan Mântuitorului și Apostolilor, ucenici direcți ai Apostolilor, cum au fost Sf. Ignațiu, Sf. Policarp, Sf. Ireneu ș.a. al căror eroism suprauman presupune asistența divină și devine un postulat moral. "Sângele martirilor sămânța creștinilor". Așa s-a extins creștinismul atunci. În Italia, episcopul Romei, Papa Corneliu, în sec. III, convoacă un conciliu format din 60 de episcopi. În Galia, la Lyon, în Narbonnia, Marsilia, Aquintia, Belgia erau episcopate creștine, în Spania sudică alte centre creștine. Africa nordică cu cele trei regiuni proconsulare Tunisia, Numidia, Algeria; Marocul cu centrul la Catargina, coordonând 70 de episcopi. Asia Mică, convertită de Sf. Pavel avea centre în Bitinia, Frigia, cu centrul Capadocia, provincia Siria cu Antiohia alt centru creștin, doar Fenicia și Palestina, cu excepția Cesareei, erau încă puțin aduse la creștinism. În Egipt, din sec. II, Alexandria devine scaunul unei școli teologice, persecuțiile făcând aici multe victime. În acest timp, din 250 d.Cr., apare monahismul în Tebaida, iar spre anul 300, Sf. Petru, în Alexandria, consacră 55 de episcopi pentru Egiptul de Jos.

Persecutați de romani, evreii s-au răsculat sub împăratul Vespasian, în anul 69, și apoi, învinși de fiul său Titus, în anul 70, se refugiară după zidurile Ierusalimului. Dar, ostașii romani iau cetatea cu asalt și o dărâmă, la fel și Templul, încât evreii sunt măcelăriți, iar cei făcuți prizonieri fură duși în captivitate. Se răsculară din nou în 114 sub Traian și în 113 sub Aurelian, conduși de pseudo-Mesia "Barkochbach" (fiul Stelei), dar sunt uciși; împăratul Aurelian zidi în 135 cetatea păgână "Aelia Capitolina" pe ruinele Ierusalimului, interzicând sub pedeapsa cu moartea să intre iudeii întrânsa. Mulți dintre iudei se refugiară în imperiul roman și, îndeosebi, în Alexandria Egiptului, asimilându-se în limbă și cu cultură cu locuitorii greci, au ajuns chiar și în Roma, aduși de Pompei în 63 d. Cr., formând colonii și luându-și numele de "cei din Diaspora" (cei împrăștiați), considerați de evreii rămași în Palestina trădători. În Alexandria aveau un templu din anul 152 a. Cr., la Leontopole, ca filială a Templului din Ierusalim, și încă din sec. III a. Cr. traduseră Sfânta Scriptură pentru ei în limba greacă, numită această traducere alexandrină a celor șaptezeci de învățați - "Septuaginta". Pe timpul lui Isus, iudeii profesau un monoteism curat: Un Dumnezeu nevăzut și Sfânt, iar celelalte popoare panteismul politeist. Încă înainte de a se răspândi din Ierusalim după persecuția lui Irod Agripa, în anul 42, Apostolii au stabilit un scurt simbol rezumat al învățării lor, după care să cunoască pe adevărații discipoli ai lui Isus Cristos, cunoscut în Apus "Simbolul Apostolic", răspândit pretutindenea pe timpul lui Rufin, din 12 articole: Dumnezeu în Treime, Tată Fiul și Spiritul Sfânt, întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea, învierea, înălțarea la cer, a doua venire, Judecata din urmă, Credința în Biserică, în iertarea păcatelor și învierea morților (3. E. Popovici, op. cit. p. 174). În Etiopia doi tineri din Tyrul Feniciei, Frumențius și Edisus, supraviețuitori ai unui masacru făcut asupra unui echipaj de cercetare din care ei făceau parte, masacru săvârșit de indigenii din Somalia, fură făcuți prizonieri, dar prin șiretenie scăpară și ajunseră la curtea regelui din Antiopia cu capitala la Axoum, unde câștigară încrederea regelui numindu-l pe primul secretar și pe cel de al doilea paharnic. Credibilitatea lor crescu și după moartea regelui, Regina le încredință instrucția și educația copiilor ei. Ei profitară și răspândiră religia creștină. Tânărul rege crescut de rege Ern le permise să se reîntoarcă în țara lor. Frumențius merse și-l puse la curent cu situația creștinismului în Abisinia pe episcopul Alexandriei la care Sfântul Atanasie, episcop, consacră un episcop în 328 și-l trimise în regatul Axoum, reușind să-l convertească la creștinism pe rege și curtea lui. Abia în sec. V d.Cr. poporul etiopian fu încreștinat aproape în masă, în spiritul credinței catolice niceene. Întrucât episcopii Alexandriei Egiptului se făcură monofiziți, și Biserica Etiopiei dependentă canonic de ei deveni în sec. V monofizită, căci un număr de monahi din Siria monofiziți, refugiați aici, îi duseră în erezie, susținuți și de împărăteasa Teodora, monofizită, în sec. VI. (4. Jean Danielou și Hervu Marrou, Nouvelle Histoire de l'Eglise sur la direction de L.J. Rogier, R. Aubert, M.D. Knowells, Tome I, Paris, 1963, p. 327)

Creștinismul se răspândi din sec. III d. Cr. peste frontierele Imperiului Roman, la Goții cantonați între Nistru și Chersoneea Taurică (Crimeea), a căror regi gravară crucea pe monedele lor din sec. III. Din Cesareea Capadochiei Grigore Iluminătorul, convertit la creștinism, se reîntoarse în patria sa, Armenia, în anul 261 d. Cr. Reușește să-l convingă pe regele său, Tiridate II, să se boteze creștin, iar din interes național, toată Armenia Mare părăsește cultele armeniene supuse Persiei, dușmanul lor ereditar, instalându-se un episcop șef Catolicos ce menține unitatea religioasă a regatului. În Asia Mică, prin caravanele din Antiochia, creștinismul pătrunse în micul regat al lui Oshroene, pe țărmul stâng al Eufratului, unde se converti tot poporul, Edesa devenind un focar de evanghelizare. De aici creștinismul trecu în Imperiul Persiei cu episcopi și reședință în Seleucia, ce duseră creștinismul până în Insula Socotora, Ceylon, pe coasta Malabar și apoi traversând Tartaria ajunseră până în inima Chinei (5. Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome I, Paris, 1926, pg.133).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire