pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

2. RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIUL ROMAN (LUMEA GRECO-ROMANĂ)

Creștinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o "uriașă mulțime" care a suferit pentru credința creștină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulțimea creștinilor a cuprins "orașele și satele, câmpiile". La începutul secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creștine înfloritoare în toate provinciile imperiului.

Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera Apostolilor, însă din lipsă de documente nu este ușor a determina partea care revine fiecăruia. Sfântul Petru, căpetenia Colegiului Apostolilor, încă în ziua Rusaliilor înființează prima comunitate creștină în Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului diacon Ștefan. El mai rămâne puțin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria și-și pune mâinile peste noii convertiți, vizitează creștinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe centurionul roman Corneliu și apoi pleacă în Antiochia, unde era deja o comunitate creștină fondată de Barnaba, însoțitorul Sfântului apostol Paul, formată din păgâni și evrei, ce-și luară numele de "creștin" spre a se deosebi de ceilalți locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse între anii 41 și 44 sub împăratul Claudiu, și rămâne aici în mijlocul comunității creștine închegată din convertiții romani din prima predicare a Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în Ierusalim, din soldații "Cohortei italica civium romanorum voluntariorum" rezidentă în Cezarea Palestinei, din care făcea parte și sutașul Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorși la Roma. Sfântul Petru activă în comunitatea creștină din Roma până în anul 51, când un edict imperial expulză evreii din Roma, creștinii fiind considerați o sectă mozaică. Comunitatea creștină din Roma primi în rândurile ei o persoană ilustră, Pomponia Gracecina, căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 "Epistola către Romani". În anul 63 Sfântul Petru reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunității formată dintr-o mare mulțime de creștini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât și Sfântul Pavel muriră ca martiri în Roma în timpul incendierii orașului de către împăratul Nero, în anul 67, primul răstignit pe cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat la această pedeapsă ca cetățean roman.

Un rol important în răspândirea creștinismului l-a jucat Sfântul Apostol Pavel care, din prigonitor al creștinilor, în drum de la Ierusalim spre Damasc, unde mergea să-i persecute pe creștinii de acolo, se convertește și se botează. Era elevul învățatului Gamaliel, președintele Sine-driului. După încreștinare, trei ani îi petrece în Arabia, în post, rugăciune și studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlnește cu Petru și devine "vas ales" al neamurilor. Face trei călătorii apostolice între anii 45-60 și prevede aceste comunități cu preoți și episcopi. Prima călătorie o face însoțit de Barnaba și Ioan Marcu (anii 44-49). Vizitează Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea meridională a Asiei Mici cunoscută atunci sub numele de Galatia romană. Revine și participă la Ierusalim, la Conciliul apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru și ceilalți apostoli, susține că cei convertiți dintre păgâni nu trebuie să țină ritualurile iudaice, îndeosebi circumciziunea, pentru a se boteza și a deveni creștini. A doua călătorie o săvârși în anii 51-55 plecând din Antiochia, cu Barnaba, de care se despărți, căci acesta plecă în Cipru unde muri martirizat; își luă însoțitor pe Silas cu care vizită comunitățile înființate în prima călătorie, luându-și apoi ca însoțitor și pe Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei, Frigia, Galația, Misia și ajunse la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghelist. Încurajat de o viziune, trecu în Europa la Macedonia și Filipi, apoi la Tesalonic și Bereea în care fondă comunități creștine, lăsând în ele pe însoțitorii săi, și plecă singur la Atena plină de filosofi, păgânism, imoralitate și le predică acestora, mai întâi în Agora (piața publică), apoi invitat în Areopag (locul unde judecau magistrații), propovădui Evanghelia cu "Dumnezeul Creatorul cerului și pământului, cu Isus Răscumpărătorul lumii și Judecătorul la a doua venire a întregii omeniri". Ascultătorii considerară doctrina învierii absurdă, îl ironizară și îl părăsiră, rămânându-i atașați doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris și încă câțiva (Fapte, XVII, 22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an și jumătate, locuind la evreii Aquila și Priscila sosiți din Roma, lăsând apoi o comunitate creștină înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică la Efes și de aici iar la Ierusalim. Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia și Grecia) fură evanghelizate în călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58, însoțit de Timotei și Tit, păgâni încreștinați, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o comunitate creștină înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu în Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 58. În anul 61 Sfântul Pavel sosi arestat pentru credință la Roma, păzit de un soldat roman care-i permitea să predice Evanghelia. Fu lăsat liber și plecă în Spania, predicând și acolo Evanghelia. Reîntors la Roma, fu a doua oară arestat și condamnat la moarte cu Sfântul Petru în anul 67 d. Cr.

Ceilalți apostoli au participat toți la evanghelizarea neamurilor, dar nu avem date multe despre activitatea lor. Știm de Sfântul Iacob cel Mare, fratele Sf. Ioan, că a evanghelizat Iudeea și a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a fost ascuns profanării și s-ar afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din Compostela-Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului Iacob. Sfântul Iacob cel Mic, fiul lui Cleopa și al Mariei, verișoara lui Isus, fusese, după plecarea Sfântului Petru, șeful bisericii din Ierusalim! El fu apostolul ideo-creștinilor care-l supranumiră cel Drept și aveau pentru el o mare venerație. El le scrise o Epistolă, acum carte canonică în Noul Testament, în care îi îndruma să îmbine credința cu faptele bune. Sfântul Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob cel Mare, locui la început cu Sfânta Fecioară Maria în Ierusalim, apoi trecu la Efes unde conduse biserica fondată de Sfântul Pavel și avu străluciți ucenici, între care Policarp și Papias, cei mai cunoscuți. Despre ceilalți Apostoli avem date numai din tradițiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia, Andrei în Scythia din nordul Mării Negre și probabil Dobrogea de azi, în Tracia, și a fost răstignit la Patras în Ahaia-Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghelizat în Siria, Mesopotamia și Persia, Sfântul Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia și Idumeea, Sfântul Toma în Indiile orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus și Frigia, Sfântul Matias în Etiopia. Subliniem că toți Apostolii au avut moarte de martiri.

În anul 51 d. Cr. se ținu la Ierusalim primul Conciliu Apostolic în care s-au dezbătut unele probleme privitoare la primirea păgânilor în sânul Bisericii creștine și, îndeosebi, dacă trebuie, sau nu, să fie tăiați împrejur și alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a Bisericii învățătoare, sub conducerea Sfântului Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea împrejur a păgânilor care se încreștinează.

În anul 62 a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca arhiereului Ananas II Fiul care, după ce l-a adus în fața Sinedriului și l-a învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe aripa templului din Ierusalim ca glasul lui să-l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu muri, numai după ce fu lovit cu un ciomag de piuar. Avea 96 de ani.

 

Structura organizatorică a Bisericii în primul veac

Sub Traian găsim comunități creștine înfloritoare în toate provinciile Imperiului Roman: Asia Mică, Grecia, Italia, Africa, Galia, Hispania, Britania, Dacia Traiană, confirmate de inscripțiile și urmele arheologice descoperite.

Ierarhia primitivă a Bisericii a fost constituită din Sfântul Petru și ceilalți apostoli care, aleși special de Mântuitorul Isus, aveau o autoritate necontestată față de credincioșii simpli. Apostolii au constituit o autoritate de guvernământ formată dintr-un consiliu al bătrânilor și un colegiu a șapte diaconi. După răspândirea apostolilor, unul dintre ei, "fratele Domnului, Iacob" îi va înlocui el singur, în Ierusalim, și va lua locul de șef al bisericii locale. La moartea lui în 64 i se va da un succesor, rudă cu el și cu Domnul, Simon, care va trăi aproape pană în anul 110. Această ierarhie din Ierusalim ne arată aceleași grade care mai târziu vor ajunge la uzul universal; ea va conduce exercițiile pioase la care luau parte ucenicii lui Isus împreună cu frații izraeliți, în Templu și în adunări în care se spuneau mai cu seamă cuvântările și viața Domnului. Aceste povestiri, zise de mii de ori oral, deveniră un adevărat catehism tradițional. Am văzut că dogmele principale erau: Întruparea, Trinitatea și Răscumpărarea, iar Tainele: botezul, punerea mâinilor, frângerea pâinii.

Legăturile creștinilor cu autoritățile lumești erau corecte; față de autoritățile și legile ebraice sunt participanți ai celebrării sărbătorilor naționale și zilelor de odihnă, participând la cultul din templu și sinagogă și abținându-se de la orice pângărire legală. Această loialitate le atrage stima și admirația poporului (Faptele Apostolilor 5, 13).

Față de legile și autoritățile imperiale romane creștinii sunt de asemenea corecți, plătind impozitele în folosul metropolei romane, ascultând de stăpânii lor, dacă erau sclavi, și nu se tem a-și trimite procesul înaintea tribunalului Romei, când titlul de cetățean le dă acest drept (Fapte 22, 25, 11-12).

Funcțiunile principale ale diaconilor erau trei: slujba meselor, adică distribuirea zilnică a alimentelor către săraci și văduve, alimente cumpărate cu banii celor bogati; administrarea botezului și predicarea (Fapte 8, 3).

Ierarhia primitivă a Bisericii era a unei societăți inegale și ierarhice, laicii erau subordonați diaconilor și preoților și toți datorează ascultare episcopului, deci o ierarhie, ajutată de un consiliu presbiterial. Episcopii erau instituiți ca apostoli peste dieceze și parohii, iar în cazul vacanței scaunului puteau să fie aleși, însă candidatul trebuia prezentat în prealabil episcopilor vecini, care-l consacrau. Preotii erau aleși, însă exercitau preoția numai dacă erau hirotoniți de episcopi și cu aprobarea lor. În caz de neascultare erau depuși. La fel și diaconii.

Sărbătorile la început erau: Paștile, Duminica, pentru comemorarea Învierii Domnului. Miercurea și Vinerea erau zile de pocăință; Păresimile precedau prin penitență Paștile; Rusaliile (Cincizecimea, Coborârea Sfântului Spirit), Crăciunul (Nașterea Domnului). Crăciunul și Paștile erau cei doi poli ai anului liturgic. Adventele pregătesc Crăciunul.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire