pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 

Răspunde pr. William P. Saunders
sursa: Catholic Herald

Cuprins INCINERAREA ESTE PERMISĂ?
pr. William P. Saunders

publicare în Catholic Herald: 15.07.2004
publicare pe ProFamilia: 31.05.2005

Recent, soția unui vecin de-al meu a murit. A fost apoi incinerată. Familia ei vrea să îi ia cenușa și să o împrăștie în munții pe care ea i-a iubit foarte mult. Noi, catolicii, avem voie să incinerăm? Dar să împrăștiem cenușa? - un cititor din Falls

Incinerarea, care devine tot mai populară (în SUA și nu numai), este ceva relativ nou pentru tradiția creștină catolică. Biserica primară a păstrat practica înmormântării trupului și a respins practica romană obișnuită a incinerării. Explicația respingerii era simplă: Dumnezeu ne-a creat pe fiecare persoană după chipul și asemănarea sa, și de aceea trupul este un bine și trebuie să fie dat înapoi pământului la moarte (Geneză 3,19). Mai mult, Domnul nostru Isus Cristos a fost așezat în mormânt, și apoi a înviat în glorie. De aceea creștinii își îngropau morții cu respect pentru trupurile acestora, cu gândul la înviere. Sf. Paul ne amintește: "Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi" (1 Tesaloniceni 4,16).

Poziția Bisericii împotriva incinerării a fost de asemenea provocată și întărită de cei care își băteau joc de credința în învierea trupurilor. Mulți dintre primii martiri erau arși, iar persecutorii împrăștiau cenușa ca semn de dispreț față de credința creștinilor. După legalizarea creștinismului în secolul IV, incinerarea a încetat în general în imperiul Roman. Pe măsură ce cultura creștină a continuat să se răspândească, chiar și în teritoriile de misiune unde incinerarea făcea parte din cultura locului, îngroparea trupurilor a devenit până la urmă normă. Datorită credinței religioase a populației, autoritățile civile au interzis incinerarea: de exemplu în 789 împăratul Carol cel Mare a declarat incinerarea ofensă capitală. Singura excepție de la regulă era atunci când au avut loc decese în masă și exista pericolul răspândirii de boli.

În secolul al XIX-lea, incinerarea a apărut din nou în Europa, în parte datorită mișcării francmasone și a filozofiei raționaliste, care negau orice noțiune de supranatural sau spiritual, în special nemurirea sufletului, viața de apoi și învierea trupurilor. Grija pentru igienă și dorința de conservare a terenurilor - creșterea populației a solicitat cimitire tot mai multe și mai mari, în special în marile orașe - au împins de asemenea spre o revigorare a practicii incinerării. Mulți au început să o considere o practică funerală acceptabilă. Și totuși, în special datorită afrontului pe care îl aducea credinței catolice, Biserica Catolică a condamnat în 1886 practica incinerării. Vechiul Cod Canonic, din 1917, prin canonul 1203 interzicerea incinerarea și cerea ca trupurile credincioșilor să fie îngropate. Din nou, excepția era acordată în caz de decese în masă și de pericol de infecții. Persoanelor care au cerut ca trupurile lor să fie incinerate nu li se acorda înmormântarea creștinească.

În 1963, Biserica a clarificat mai departe situația. Congregația pentru Doctrina Credinței - pe atunci cunoscută ca Sfântul Oficiu - a dat instrucțiunea "Piam et Constantem" în care se spune: "Constanta practică pioasă din rândul creștinilor, de înmormântare a trupurilor credincioșilor defuncți, a fost întotdeauna susținută de Biserică, fapt demonstrat atât de oferirea de ritualuri corespunzătoare, care să exprime clar valoarea simbolică și religioasă a înmormântării, cât și prin stabilirea de penalități împotriva celor care atacă această practică salutară." Biserica permitea incinerarea în cazuri de necesitate, dar o interzicea oricui o face intenționat împotriva credinței.

Noul Cod Canonic, din 1983, stipulează: "Biserica recomandă în special respectarea practicii pioase a îngropării trupurilor celor decedați; nu interzice însă incinerarea decât atunci când ea este aleasă din rațiuni care sunt contrare învățăturii creștine" (can. 1176.3). De aceea, o persoană poate alege să fie incinerată după moarte, dacă intențiile îi sunt corecte. Și atunci însă, cenușa care rămâne trebuie păstrată cu respect, într-un mormânt sau într-o urnă.

O problemă pastorală ridicată de incinerare este prezența cenușii la Liturghia funerală și plasarea ei ulterior. Până recent, cenușa nu putea să fie prezentă la Liturghia funerală. La 21 martie 1997, Congregația pentru Doctrina Credinței și Disciplina Sacramentelor a oferit un indult, prin care Episcopul local este autorizat să fixeze regulile privind prezența cenușii la Liturghia funerală. Congregația sublinia atunci faptul că cenușa trebuie tratată cu respect și trebuie așezată într-un loc potrivit ulterior.

În SUA, Conferința Națională a Episcopilor Catolici, cu aprobarea Congregației amintite, a publicat o instrucțiune intitulată "Reflecții despre trup, incinerare și ritualurile funerare catolice". Se spune acolo: "Rămășițele incinerate ale unui trup trebuie tratate cu același respect acordat trupului uman din care provin. Aceasta înseamnă că cenușa trebuie păstrată în vase demne, transportate corespunzător, acordându-se atenția cuvenită. Cenușa trebuie apoi îngropată într-un mormânt, sau așezată într-o urnă într-un mausoleu. Practica împrăștierii cenușii deasupra mării, din aer, sau pe pământ, sau păstrarea lor acasă de către o rudă sau un prieten al decedatului nu sunt practici suficient de reverențioase după cerințele Bisericii. Ori de câte ori este posibil, se sugerează ca lângă cenușă să fie pusă o plăcuță care să indice numele și alte date ale decedatului." În Arhidieceza de Arlington, fostul Episcop John R. Keating a dat permisiunea ca cenușa să fie prezentă la Liturghia funerală, regulă valabilă și astăzi.

Ca preot, cred că întreaga Liturghie funerală catolică - vigilia, Liturghia cu înmormântarea creștină și așezarea în mormânt - ne amintesc de credința noastră și ne ajută la vindecarea durerii despărțirii de cel decedat. Rugăciunile și gesturile liturgice sunt astfel încât să onoreze trupul. Mai mult, trupul ne amintește că persoana a intrat într-o nouă viață la botez, devenind "templu al Domnului", a fost miruit apoi, hrănit cu Sfânta Euharistie, iar acum s-a dus, iar noi sperăm și ne rugăm pentru ca sufletul său să ajungă la Domnul. Moartea cuiva este întotdeauna greu de înfruntat, dar mereu există în ea ceva bun și mângâietor, când ne reunim ca și comunitate de credincioși în prezența Domnului și a trupului celui decedat, și îl "înapoiem" pe cel decedat lui Dumnezeu. Nu doar o dată mi s-a întâmplat să am de-a face cu familii care au incinerat după moarte un membru al familiei, iar mai apoi au regretat, simțindu-se chiar vinovați. Am recomandat întotdeauna ca incinerarea, acolo unde este dorită categoric, să aibă loc după Liturghia funerală de preferință. Dar deși incinerarea este permisă, iar indultul deschide posibilitatea prezenței cenușii la Liturghia funerală, rămâne de preferat înmormântarea trupului celui decedat.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Speranței din Potomac Falls și profesor de catehetică și de teologie la școala Notre Dame din Alexandria, SUA.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire