pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Mihai C. din Cluj întreabă:

Aș vrea mai întâi să vă felicit pentru rubrica de întrebări. Apoi, aș avea să vă pun o întrebare care mă frământă de mai mult timp. Știu că sunt 7 sacramente, printre care și Căsătoria. Am înțeles că taina Căsătoriei nu a fost dintotdeauna sacrament. De aici decurge întrebarea mea: De ce sunt 7? A lăsat Isus ca să fie 7 sau a stabilit Biserica? Dacă da, când a stabilit, la ce conciliu? Cum a decis ca ceva să fie sacrament?

Răspunde pr. Alois Moraru:

Întrebările tale sunt cât se poate de justificate, de aceea voi încerca să-ți răspund pe larg. Ceea ce ai auzit este perfect valabil, în acest sens fiind nevoit să precizez că până în jurul anului 1200, cuvântul "sacrament" nu a avut o semnificație precisă, așa cum are astăzi. Acest lucru nu trebuie să ne mire, deoarece sacramentele au fost dintotdeauna realități trăite și nu noutăți abstracte. Deși sunt adevăruri ale credinței creștine, definite în dogmele Bisericii, sacramentele nu figurează în "Crezul apostolic". Mai mult, în Noul Testament nu întâlnim cuvântul "sacrament", care provine din limba latină. Acesta era un cuvânt juridic și militar: când doi romani aveau un proces mergeau la un templu pentru a depune acolo fiecare o cauțiune în fața zeilor, drept garanție a sincerității, jurând că vor spune adevărul și numai adevărul. Acest jurământ sacru se numea "sacramentum".

Biserica a preluat acest cuvânt pentru a traduce în limba latină cuvântul grec "mysterion" (mister), care însemna un rit ce avea drept scop "să facă prezentă o realitate a mântuirii". Tertulian a fost primul care, la începutul secolului al II-lea, a aplicat termenul "sacrament" la Botez, Mir și Euharistie. Sfinții Părinți au folosit acest cuvânt cu un înțeles mult mai larg, indicând prin el realitățile cele mai diverse ale credinței și ale cultului creștin: întruparea, răscumpărarea, cuvântul lui Dumnezeu, riturile creștine, simbolurile religioase etc., mai precis toate realitățile creștine pe care le exprimăm atunci când rostim formula: sfintele taine sau sfintele mistere.

Sfinții Părinți ai Bisericii, deși tratează despre toate sacramentele atunci când fac cateheză și resping ereziile, nu fac o listă completă a sacramentelor. Listele sacramentelor apar abia în secolul al XI-lea și nu erau identice, oscilând de la 2 la 12. Un rol important în stabilirea numărului sacramentelor la 7 l-a avut învățatul Abelard, care a făcut deosebirea între "sacramentele majore" și sacramentele de mai mică importanță. În anul 1148, Petru Lombardul face numărătoarea completă a celor 7 sacramente majore. Lista lui se va impune definitiv, iar cuvântul "sacrament" va fi rezervat numai celor 7 "semne sfinte orânduite de Cristos pentru a semnifica și a produce harul".

La Conciliul din Lion, în anul 1274, reprezentanții Bisericii Catolice și ai Bisericii Ortodoxe au recunoscut și au stabilit, de comun acord, dogma celor 7 sacramente. La acest conciliu, departe de a crea o dogmă, Biserica nu a făcut altceva decât să formuleze într-o manieră clară practica tradiției ei apostolice. Ar fi greșit să considerăm că, dacă sacramentele au fost numerotate și etichetate în secolul al XII-lea, ele datează doar din Evul Mediu. Ele au fost realități trăite și practicate încă din Biserica primară.

Sigur, ne putem întreba: "Pentru ce sunt 7 sacramente și nu mai multe sau mai puține?" Teologii au încercat să dea răspuns la această întrebare examinând în special efectele sacramentelor și scopurile pentru care au fost instituite. Astfel, Sfântul Albert cel Mare era înclinat să creadă că sacramentele au fost orânduite în număr de șapte pentru a combate cele șapte vicii capitale. Sfântul Bonaventura vedea o legătură între sacramente, cele șapte virtuți creștine (trei teologale și patru cardinale) și cele șapte boli cauzate de păcat.

Deși se pot găsi multe argumentări, conchid cu demonstrația sfântului Toma de Aquino, care găsește o soluție mult mai amplă și mai închegată. El se bazează pe analogia dintre viața naturală și cea supranaturală a omului: creștinul își dezvoltă viața spirituală urmând o cale asemănătoare cu aceea pe care o urmează viață trupească. Iată un citat din "Summa theologiae": "Viața spiritului are o anumită analogie cu viața trupului, după cum, în general, toate lucrurile corporale au o anumită asemănare cu cele spirituale. Astfel, în viața fizică, sunt două perfecțiuni pe care individul trebuie să le realizeze: una referitoare la propria persoană, cealaltă referitoare la societatea în care trăiește, omul fiind prin natura sa un animal social... Dezvoltarea normală a vieții corporale cunoaște trei etape. Prima este nașterea, prin care omul începe să existe și să trăiască; acesteia îi corespunde în viața spiritului Botezul, care este o renaștere spirituală... A doua este creșterea prin care omul ajunge la plinătatea staturii și a forței sale; în viața spiritului acesteia îi corespunde Mirul, în care ne este dat Duhul Sfânt spre a ne întări... A treia este hrănirea prin care omul păstrează în sine viața și forța; în viața spiritului acesteia îi corespunde Euharistia... Toate acestea ar fi suficiente omului dacă el ar avea din punct de vedere fizic și spiritual o viață nepieritoare; dar pentru că în afară de bolile trupești există și cele sufletești, adică păcatele, omul are nevoie de leacuri împotriva bolilor. Acestea sunt două. Primul este vindecarea, care restabilește sănătatea; în viața spirituală îi corespunde Spovada... Al doilea leac este recuperarea forțelor printr-un regim și un antrenament corespunzător; acestuia îi corespunde în viața spirituală Maslul, care înlătură reziduurile păcatului și-l pregătește pe om pentru gloria finală... Cu privire, apoi, la viața socială, omul se realizează în două feluri: mai întâi posedând puterea de a-i conduce pe alții și de a îndeplini acte publice; în viața spirituală la aceasta corespunde sacramentul Preoției... În al doilea rând, prin propagarea speciei: acest lucru se petrece în căsătorie, atât pentru viața trupului cât și pentru cea a sufletului, deoarece Căsătoria nu este numai un sacrament, dar și o funcție a naturii...". Această motivare antropologico-eclezială a Sfântului Toma a fost preluată de Catehismul tridentin și de documentele Conciliului al II-lea din Vatican.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire