pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Ivanov Anton din Vicșani întreabă:

Dacă "Biserica Ortodoxă a păstrat și dezvoltat în doctrina ei ideea ei că, până la judecata universală, mai multe suflete pot fi scoase din iad (înțelegând prin iad nu atât o realitate locală, cât starea de nefericire în care trăiesc păcătoșii), prin rugăciunile celor vii, ale îngerilor și ale sfinților, în frunte cu Maica Domnului" (Dogmatica ortodoxă, pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, pg. 339); și "Îndată după despărțirea lor de trupuri, sufletele primesc, prin judecata particulară, fericire sau osândă, după faptele lor din viața aceasta. Dar nici fericirea și nici osânda nu sunt depline și vesnice, ci nedepline și vremelnice, până la judecata cea de apoi, când vor fi iarăși unite cu trupurile", atunci de ce ortodocșii trec, înainte de judecata universală, de la cultul morților la cultul sfinților?

Întrebarea mea este deci de ce în Biserica Ortodoxă există sfinți canonizați oficial, având în vedere conținutul dogmei lor în privința destinului vremelnic al sufletelor până la judecata universală?

Răspunde fr. Cornel Gabor sdb:

Dragă Ivanov Anton,

Este o întrebare destul de delicată, dat fiind faptul că concepția ortodoxă, pe această temă, se diferențiază de cea catolică. Totuși, întrebarea ta este bine gândită și îți dau din start un răspuns scurt: "Înainte de învierea trupurilor și a judecății generale, nici bucuria, nici condamnarea sufletelor, nu sunt complete" (mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului, 1672, cap. XVIII). Există sfinți canonizați oficial, înainte de judecata universală, pentru că, prin mărturiile culese, autoritatea bisericeasca a considerat viața pământească a acestor răposați ca fiind demnă de urmat pentru toți credincioșii ortodocși. Credincioșii au posibilitatea să urmeze aceste exemple vii de trăire creștinească pentru că Biserica a luat în considerare viața spirituală și bunul coportament al acestora, fiindu-i deocamdată imposibil să cunoască străfundul sufletului lor. Pomenirea liturgică a morților si milosteniile în numele lor la ortodocși sunt pătrunse de o speranță fermă și favorabilă. Ele au în vedere mai multe criterii:

a. Nimeni nu se mântuiește în iad, pentru că "nu morții Te vor lăuda pe Tine, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii" (Slujba înmormântarii). Cei vii se roagă "să nu intri la judecată cu robul Tău, că de vei cauta la fărădelegi, Doamne, cine va putea sta în fața Ta?".

b. Cei ce au murit în credința și nădejdea învierii și a vieții veșnice, nu trebuie să fie socotiți condamnați definitiv, deoarece Hristos pentru ei a răbdat cu trupul, și crucea și îngroparea. Lor le-a zis: "Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor învia. Căci precum Tatăl are viață în Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine; și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis" (Ioan 5,24-30).

c. Biserica se roagă în primul rând pentru odihna celui adormit. "Nu vă tânguiți cei ce ați murit în credință, căci Hristos pentru noi a răbdat cu trupul, și crucea, și îngroparea, și a făcut fii ai nemuririi pe toți care strigă către El: Să nu intri la judecată cu robul Tău" (Slujba înmormântării).

d. Biserica celor vii se roagă pentru toți cei ce au adormit în "nădejdea învierii și a vieții de veci", cu încredințarea că există o schimbare posibilă, nu în sensul de tămăduire și curățire a firii. Așadar, Biserica nu îi consideră pentru totdeauna condamnați, chiar pe cei foarte păcătoși (Ps. 117,18), dar ea nu face speculații în ce privește modul în care se face această schimbare. Ea se roagă pentru ca cel ce în credință a adormit, să fie socotit drept, prin credință și har! Căci înafară de viața corporală, o adevărată reconvertire, ca decizie personală și colaborare voluntară, nu mai este posibilă. În iad nu este pocăință: "Ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri; căci după cădere nu mai există pentru ei o convertire. Nici pentru oameni după moarte" (Ioan Damaschin, Despre credința ortodoxă, 11, 4). Totuși, Biserica se roagă cu speranță și îndrăzneală (I Tes. 4,13-17; Ioan 5,24-30), mai ales pentru cei care nu au reușit să termine pocăința începută. Așteptarea celor ce au murit în credință are un caracter activ, în sensul că sufletele lor nu pot să nu fie receptive la rugăciunile și milosteniile săvârșite de cei vii în numele lor. Această rugăciune nu este bazată pe meritele celor vii și nici nu are intenția de a recompensa pietatea lor.

e. Tradiția ortodoxă insistă asupra coborârii la iad a lui Hristos cu sufletul Său îndumnezeit, a cărei pomenire se face în Sâmbăta Patimilor: "Împărțit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viață ai rupt încuietorile morții și ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea neminicinoasă, făcându-Te Mântuitorule cel dintâi sculat din morți".

Așadar, între înviere și a doua venire, porțile iadului, ca și ale raiului, sunt deschise. De aceea, nimeni nu e condamnat pentru veșnicie înainte de judecată. Este adevărat că Mărturisirile de credință din secolul al XVII-lea (Petru Movilă - 1642; și Dositei al Ierusalimului - 1672) vorbesc despre un timp și o stare intermediară, care se trăiește între judecata particulară de după moartea fiecăruia, și judecata ultimă, colectivă, de după învierea de obște. Așadar, starea de odihnă și de suferință a sufletelor după judecata particulară, deși imperfectă, este reală. Sufletele din iad nu pot repara greșeli sau plăti datorii. Se poate vorbi numai de o stare de receptivitate a sufletelor după moarte, în urma rugăciunilor Bisericii și a iubirii manifestate a semenilor.

Dragă Ivanov Anton, rămâne ca noi să trăim bine credința și vocația noastră personală, pentru că cel mai frumos cadou pe care putem să-l facem cuiva este sfințenia noastră personală, având o deosebită atenție asupra persoanelor ce nu mai sunt pe acest pământ.

Trăiește viața cu bucurie!

N.B. Poți vedea mai multe pe situl www.crestinism-ortodox.ro, de unde am luat și eu unele lucruri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire