pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

M. întreabă:

Aș vrea să știu ce spune Biserica familiilor celor care au pierdut pe cineva prin sinucidere? Ce speranțe există? Care e rolul rugăciunii? De ce e o diferență între acest mod de a-l respinge pe Dumnezeu (poate din lipsa culturii religioase) și alte modalități declarate (de alții, cum ar fi ateii)?

Răspunde fr. Cornel Gabor sdb:

Aș vrea să-ți răspund mai întâi la a doua parte a întrebării:

Sunt cazuri și cazuri de sinucideri, cu motivații diferite ce pot micșora mai mult sau mai puțin alegerea făcută. Aici aș vrea să vorbesc despre sinuciderea meditată de mult timp, pusă în practică de o anumită persoană ce de ani întregi a încercat să trăiască departe de Dumnezeu, simțindu-se marginalizat de ceilalți, nesimțindu-se iubit cu adevărat poate niciodată în viață. Necunoscând cazul precis al dumneavoastră voi vorbi despre acest fel de sinucidere... poate că persoana cunoscută de dumneavoastră nu prezintă un grad de vinovăție prea mare și poate fi iertată mai ușor.

Sinuciderea nu este numai o respingere teoretică, intelectuală, ideologică a lui Dumnezeu, cum poate fi cea a ateilor. Se vorbește despre mulți atei care, după o viață trăită în necredință, după zeci de kilograme de hârtii scrise împotriva lui Dumnezeu, în fața morții, au cerut iertare, s-au împăcat cu Dumnezeu; această cerere de iertare și de împăcare a dorit să fie ținută ascunsă de discipolii care încă mai credeau în ideile ateismului, considerând faptul convertirii ca fiind un moment de tulburare psihică dinaintea morții.

Sinuciderea :

- este în primul rând nerecunoașterea lui Dumnezeu care este stăpânul vieții; noi suntem administratorii și nu proprietarii ei.

- este un act de maximă arbitrarietate: Dostojewski, în cunoscutul său roman, Demonii, îl reprezintă pe sinucigaș ca fiind orgoliosul „omul-dumnezeu”, care caută expresia absolută de independență; vrea să devină stăpânul vieții și al morții.

- încalcă fie iubirea față de aproapele, pentru că rupe legăturile de solidaritate cu societatea, fie iubirea față de sine.

- are loc atunci când omul nu continuă să dea sens vieții și suferinței; când omul este un dezertor, care caută se sustragă vehement în fața responsabilităților din viața sa.

- violează cel mai puternic instinct al naturii, cel al conservării.

- devine și scandal atunci când este săvârșită cu intenția de a fi un exemplu pentru tineri.

Biserica nu poate acorda onoarea unei înmormântări bisericești aceluia care, după o judecată umană, și-a luat propria viață liber și conștient (CJC, Can. 1240). Dacă există dubii asupra sinuciderii, atunci se acordă înmormântarea bisericească.

În prima parte a întrebării vorbeați despre ajutorul nostru, ce poate fi acordat lor. Ei bine, trebuie ținut cont de împrejurările în care a avut loc sinuciderea: tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferință sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigașului. Nu este întotdeauna posibil să judecăm vina subiectivă a sinuciderilor sigure, pentru că în multe cazuri este vorba despre profunde tulburări mintale.

Nu trebuie să ne pierdem speranța în mântuirea veșnică a persoanelor care și-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaște, prilejul unei căințe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viață. Rolul rugăciunii, în aceste cazuri, este de a alina suferințele sufletelor ce sunt în purgator, de a menține unită întreaga familie a celui decedat, a îmbărbăta, încuraja și spera în iubirea milostivă a lui Dumnezeu; rugăciunea dă un sens în viața altor oameni ce se simt descurajați, îi apropie de Dumnezeu, îi face să nu se simtă singuri în încercări și suferință.

Nu ne dăm cu adevărat seama cât de mare este mila lui Dumnezeu, până când nu o experimentăm pe propria piele. Noi trebuie să nădăjduim în mântuirea celor morți: trebuie mai ales să fim uniți cu ei, nu numai să ne rugăm, dar să trăim în rugăciune, și să facem fapte bune pentru mijlocirea lor. Ce faptă poate fi mai bună decât aceea de a-i iubi pe cei de lângă noi, de a se simți iubiți, de a găsi un sens în viața lor, un motiv atât de important pentru care să merite să fii un bun creștin!

Material folosit:

Catehismul Bisericii Catolice 2280-2283

Bernhard Haring, La legge di Cristo - III Morale speciale (2) pg. 227
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire