pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Marius T. din București întreabă:

Aș vrea să știu mai multe despre despărțirea Bisericilor. Care au fost adevăratele motive, ce s-a întâmplat, de fapt, că nu mai există o singură Biserică creștină?

Răspunde pr. Eugen Avarvarei:

La Cina cea de Taină, Isus se ruga astfel Tatălui ceresc: «Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe toți cei pe care mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, ca și noi!» (In 17,11). Germenii dezbinării, din păcate, și-au făcut apariția încă de la începuturile creștinismului: Iacob și Ioan, fiii lui Zebedeu, cereau lui Isus să fie considerați cei mai importanți, Iuda Iscarioteanul avea să-și trădeze Învățătorul, iar Petru avea să jure că nu-l cunoaște pe Isus... Nu după mult timp de la moartea și învierea lui Isus, responsabilii Bisericii s-au întrunit la Ierusalim cu cei doisprezece cu scopul de a clarifica anumite probleme ivite în comunități. Vedem care puteau să fi fost aceste dificultăți din scrierile Sf. Paul. El scrie corintenilor: «Vă îndemn, fraților, ...să fiți cu toții în armonie și să nu fie între voi dezbinare, dar să fiți desăvârșiți în același cuget și în aceeași simțire. Spun aceasta pentru că fiecare dintre voi zice: 'Eu sunt de-al lui Paul', 'Eu sunt de-al lui Apolo', 'Eu sunt de-al lui Chefa', 'Eu sunt de-al lui Cristos'» (1Cor 1,10-12).

E greu să sintetizăm peste două milenii de creștinism. Amintim doar câteva episoade pentru a înțelege mai bine problema pusă în discuție. La o analiză atentă, aproape toate încercările de diviziune aveau la început intenții foarte bune, plecând de la dorința de a afla și cunoaște adevărul. Problema devine acută atunci când adevărurile unora s-ar vrea adevăruri absolute, universale: adevărul, în acest caz, nu mai este adevăr, dar erezie; adevărul unește, nu dezbină!

În primele secole ale creștinismului fiecare comunitate era într-un fel autonomă și unitatea era garantată de comuniunea dintre episcopi. În momentele critice, Bisericile, prin reprezentanții lor de vază, se întruneau în mari adunări pentru a analiza și declara care ar fi trebuit să fie poziția oficială și definitivă asupra crezului ce urma să fie profesat de către toți. Aceste întâlniri au fost numite concilii; amintim doar Conciliul de la Efes (431) și cel de la Constantinopol (451), pentru că tocmai aici unele părți ale Bisericii au hotărât să se despartă.

De fapt, a fost vorba doar despre o mică parte și nu de o ruptură de proporții, așa cum se va întâmpla în sec. al XI-lea, când se verifică ruptura dintre Orient și Occident. Răspunzând la întrebarea pe care ne-ați adresat-o, trebuie să spunem că această ruptură este cu adevărat gravă pentru că nu se bazează pe adevărate motivații teologice. Pot fi invocate motive politice (dezbinarea Imperiului Roman, a patra cruciadă a francilor împotriva Constantinopolului), sau motive culturale (diferențe de limbă, de rituri și de metodă teologică), sau chiar motive ecleziologice (centralizarea papalității, pe de o parte, și comuniunea colegială a Bisericilor, pe de altă parte): cu toate acestea, credința proclamată rămâne aceeași, aceleași sunt și sacramentele și asemănătoare este până și organizarea ierarhică!

O ulterioară gravă ruptură se verifică datorită Reformei protestante. Călugărul Luter, plecând de la concepția importanței harului lui Dumnezeu, afirmă că mântuirea se obține doar prin credință («sola fides»), excluzând astfel orice mediere a Bisericii; diaconul Calvin, intuind centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu, ajunge să minimalizeze până și importanța sacramentelor («sola Scriptura»); catolicii, însă, insistau asupra cultului Euharistiei, asupra devoțiunii față de Sfânta Fecioară Maria și priveau cu o anumită teamă Scriptura. Practic, lipsa de dialog, fărâmițarea ideilor și idealurilor comune, luptele politice din acele timpuri, au condus la o oarecare resemnare cu privire la dezbinarea Bisericii și acceptarea acesteia.

În același secol, în Anglia, ia naștere Mișcarea anglicană, generată mai mult de divorțul regelui Henric al VIII-lea care ceruse să se recăsătorească, în timp ce Papa nu ar fi putut tolera această situație. Drept consecință, regele declară Biserica anglicană autonomă și se retrage de sub autoritatea Papei.

Aceasta ar fi o sinteză, inexactă și parțială, a unei istorii extrem de umane, marcată până astăzi de dezbinare. Ortodocșii, catolicii, reformații și anglicanii au trăit secole de-a rândul respingând dialogul, fiecare fiind convins de greșelile celuilalt. Aș mai adăuga și faptul că zorii unității și-au făcut deja simțită prezența. Întâlnirile la cele mai înalte nivele (Assisi, Constantinopol, Roma), cât și întâlnirile locale nu sunt doar formalități, dar au menirea unei mai bune cunoașteri și demonstrează că fiecare confesiune creștină este de acord să privească mai mult la ceea ce ne unește decât la ceea ce ne diferențiază... (vă recomandăm și articolul pr. Mihai Gal, "Unitate! Unitate! Unitate!"). Să ne rugăm, deci, să avansăm cu pași mici și, cu ajutorul Domnului, vom deveni «o singură turmă și un singur păstor»!

(Mesagerul Sf. Anton, mar-apr 2004)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire