pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Lili din Iași întreabă:

Ce se înțelege prin «săraci cu duhul»? Știm că Isus a proclamat în contextul predicii de pe munte: «Fericiți cei săraci cu duhul...».

Răspunde pr. Alois Moraru:

În contexul Evangheliei, sărăcia cu duhul are o accepție mai extinsă decât a sărăciei materiale, dar nu poate să o neglijeze total pe aceasta. Isus cere înainte de toate sărăcia cu duhul, dar dovada sărăciei interioare este gradul de suportare sau de acceptare a sărăciei reale, a suferinței, a renunțării voluntare, a umilinței și abnegației. În acest sens te-aș invita să citești două pasaje din Evanghelia după Matei (10,10-39 și 16,20-23), din care sunt convins că poți înțelege multe aspecte importante pentru modul în care tinerii trebuie să trăiască viața creștină.

Programa creștină nu este constituită dintr-o detașare irenică, poate chiar teoretică, de propriile personalisme și de propriile averi, ci este necesar ca ea să fie și reală. Bunurile materiale precum sănătatea fizică, puterea, gloria, calitățile intelectuale sau spirituale, sunt o tentație constantă pentru a uita de Dumnezeu sau pentru a-și pune propria încredere în valorile umane. De aceea trebuie un minimum de suferință, sărăcie materială, vreun insucces pentru ca omul să ia cunoștință de adevărata sau fictivă sa sărăcie spirituală. Săracul cu duhul nu se naște astfel, ci devine și rămâne cu prețul unor enorme sacrificii și renunțări continui împotriva aspirațiilor instinctive ale simțurilor, pretențiilor inteligenței, ironiilor soartei, lipsei de înțelegere din partea celorlalți.

Dacă am face abstracție de condiția externă a sărăciei, practic ar fi vorba de umilință. Cine este sărac "cu duhul" este deci în toate acțiunile sale; expresia pare și mai intensă și mai profundă decât alta, aproape echivalentă, "sărac cu inima". Indică o alegere nu parțială sau pasageră, ci definitivă și radicală, un fel de opțiune fundamentală. Nu este sărac cu duhul cine, sărman fiind, râvnește bogăția, blestemându-și propria soartă și pe Dumnezeu, așa cum se întâmplă deseori în societatea de astăzi. Nu este sărac cu duhul cel care se dedă la violență, la jaf, la furt. Nicidecum nu se va putea numi sărac cu duhul cel care speră să-l umilească în această lume pe cel bogat punându-se în locul lui, printr-o inversare a rolurilor care să-i facă în această lume bogați pe cei săraci și sărăci pe cei bogați. Nu se va putea numi sărac cu duhul nici cel care se mândrește cu propria sărăcie și îi disprețuiește pe ceilalți. Sărăcia cu duhul, adică cea autentică, adevărată în fața lui Dumnezeu, nu exclude în mod necesar și totdeauna bogăția sociologică, economică. Unii prieteni de-ai lui Isus și unii dintre primii discipoli aparțineau clasei sociale înalte, precum Lazăr și surorile Marta și Maria, unele din femeile care-l ajutau pe Învățător în timpul ministerului său, Iosif din Arimateea și mulți alții. De fapt, a dispune de mijloace economice este numai un aspect al "bogăției" omului, care cuprinde sub același titlu bunurile inteligenței și al inimii, al culturii, artei, puterii politice, al timpului disponibil, al sănătății, și, la un nivel diferit și superior, bunurile mai profunde ale vieții de rugăciune și de prietenie cu Dumnezeu. Săracul cu duhul va uni la absoluta și umila încredere numai în Dumnezeu promptitudinea ajutorului față de cei nevoiași, voința efectivă de slujire, simplitatea raporturilor cu alții.

Această primă fericire pronunțată de Isus în cadrul predicii de pe munte (Mt 5,3) este fericirea de bază, căci ea exprimă atitudinea fundamentală necesară apartenenței omului la Împărăția lui Dumnezeu: atitudinea de receptivitate. Fără ea este imposibil a se lăsa îmbogățit, a trăi și a crește în comuniune cu Dumnezeu și cu ceilalți.

Concluzinonând, sărăcia despre care este vorba în proclamarea săracilor fericiți își are sediul în interiorul (spiritul) omului. Ea se înțelege atunci într-un sens metaforic. Un spirit calificat de sărăcie este un spirit care nu este autosuficient și egoist, un spirit care știe să-și recunoască lipsa și nevoia altcuiva pentru a trăi și a crește. O imagine potrivită acestui context biblic este cea a unei trestii care se apleacă sub presiunea vântului: săracul cu duhul suportă totul cu o răbdare blândă. Astfel, sărăcia cu duhul ni se pare o dispoziție substanțială a sufletului și se referă atât la o atitudine religioasă față de Dumnezeu, cât și la o atitudine caritabilă și sinceră față de aproapele, ceea ce îți doresc și ție.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire