pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Irina D. din Iași întreabă:

Sunt studentă la psihologie și una dintre întrebările care mă preocupă, mai ales pentru faptul că îmi place să mă consider o creștină practicantă, ar fi în ce măsură religia poate fi considerată știință? La fel de nedumerită mă simt atunci când la universitate unii profesori ne vorbesc despre religie în termeni de proiectare a dorințelor omenești pe care omul nu a reușit (și nici nu va reuși!?) să și le îndeplinească, și atunci recurge la ajutorul religiei...

Răspunde pr. Eugen Avarvarei:

Trebuie să-ți mărturisesc, de la început, că întrebarea ta este surprinzătoare datorită profunzimii și complexității ei, dar și pentru simplul fapt că te consideri (și ești!) o creștină practicantă. De fapt, nici nu s-ar putea întâlni o astfel de întrebare decât într-un suflet nobil, iubitor și însetat de adevăr, și care dorește să-și trăiască cu adevărat credința și, de ce nu, astfel să-și trăiască cu adevărat viața. Voi încerca, pe scurt, un răspuns care aș vrea să arunce lumină asupra întrebării tale și, eventual, să te poată ajuta în trăirea de zi cu zi a credinței.

Este adevărat că religia se referă la relația omului cu Dumnezeu și, după cum bunăoară afirma Sf. evanghelist Ioan, «pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată» (Ioan 1,18). Cu alte cuvinte, nouă - tuturor oamenilor - ne este greu, ba aș îndrăzni să spun chiar imposibil, să ne exprimăm asupra «realităților supranaturale». Împărăția lui Dumnezeu, viața de dincolo etc. sunt realități pe care omul nu le poate "analiza științific" deoarece depășesc capacitatea noastră de înțelegere. În același timp, însă, rămâne valabil faptul că religia este o problemă a omului, se referă la originea, existența și finalitatea omului și, tocmai datorită acestei laturi umane, putem afirma că religia se prezintă ca o observație și analiză de tip științific. Pentru a nu mai aminti că dimensiunea religioasă este o caracteristică proprie ființei umane. Indiferent dacă îi dăm curs sau o negăm, ea continuă să existe în DNA-ul fiecăruia dintre noi. Există, spre exemplificare, persoane care s-au declarat «atee» - «oameni fără Dumnezeu», dar cred că, prin afirmația însăși, acei oameni și-au exprimat propriul crez: acela de a nu crede!? (vezi și articolul Crede și nu cerceta de la pagina 8).

Apoi, pentru a răspunde la al doilea aspect al întrebării, aș spune că psihologul nu are nici un drept, nici o competență de a se erija în judecător al unei religii. În domeniul religios cei în drept să vorbească sunt autoritățile religioase, teologii și exegeții. Psihologul nu poate să formuleze nici măcar o judecată filosofică. Religia sau metafizica nu sunt obiect de studiu și nici domeniu propriu psihologiei. Desigur, psihologul poate, și chiar trebuie, să-și pună întrebări și să ne pună întrebări asupra atitudinilor comportamentale pe care le avem referitor la adevărurile religioase sau asupra semnificației pe care o dăm riturilor și rugăciunilor noastre. Religia, astfel, nu ar avea nimic de pierdut. Dimpotrivă, putem considera un câștig dorința de a elimina din sufletul celui credincios orice umbră de incoerență sau falsitate.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire