pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Ionela C. din Botosani întreabă:

Este recomandată oare începerea vieții sexuale înainte de căsătorie pentru a "asigura" alegerea făcută și buna ei "funcționare" după?

Răspunde dr. Florin Ardelean:

Problema nu este dacă biologic corpul uman poate avea relații sexuale înainte sau după căsătorie. Întrebarea este dacă e normal?

Pe de altă parte, trebuie să acceptăm că există o diversitate de opinii și diferențe între civilizații și indivizi umani. În plus, problema sexualității la om este mult mai complexă și nu ar putea fi "expediată" în câteva cuvinte. De aceea voi încerca să dau un răspuns cât mai complet, dar fără să fie prea lung.

Sexualitatea este un potențial pe care îl au mai toți oamenii. Viața sexuală este o concretizare a acestui potențial. Actul sexual este, ca toate celelalte activități biologice umane, un act reflex care împlinește o necesitate: transmiterea vieții mai departe. Pentru că esența sexualității este reproducerea.

Dar, ca orice act reflex, pentru a putea avea un potențial reproductiv, și acesta este însoțit de un răspuns pozitiv (bine, plăcere, liniște, relaxare) sau negativ (rău, durere, insatisfacție, contracție). De exemplu, mâncăm pentru a ne aduce un suport energetic, aceasta producându-ne plăcere. Bem pentru că setea ne produce insatisfacție, durere sau stare de rău, și, deci, ne simțim bine apoi. Tot astfel și actul sexual, împlinind o necesitate fundamentală: perpetuarea speciei, este esențial să fie însoțit de plăcere. Instinctul sexual finalizat printr-un act sexual produce plăcere (orgasmul) fără de care, probabil, acest act fundamental s-ar fi împotmolit cândva, când ar fi fost făcut doar pentru că era obligatoriu și fără să fie însoțit de senzație de bine (asemănător cu situația când trebuie să luăm un medicament amar pentru că ne ajută și nu pentru că ne place, medicament pe care însă unii ar putea să-l refuze).

Omul, în plus, căpătând conștiință, face deosebirea între ce este etic bine lui și ce este rău lui. Își crează astfel un set de valori care reprezintă moralitatea lui. Întrebarea este de ce creștinismul nu aceptă viața sexuală înainte de căsătorie? Răspunsul este corelat și cu cel de la o întrebare frecventă pe care o primesc: la ce vârstă se începe normal viața sexuală?

Văzând diversitatea de opinii și cunoscând biologia normală umană, răspunsul este simplu: din punct de vedere biologic oricând. Dar omul se deosebește de animale prin conștiință, prin care își manifestă moralitatea. Iar pentru creștinul practicant moralitatea (creștină) este centru al vieții sale. Astfel că, din punct de vedere moral, răspunsul este: omul își poate începe viața sexuală atunci când este pregătit biologic, social și psihologic.

Trebuie să ne fie clar: orice act sexual este un potențial act de transmitere a vieții. Cei care folosesc mijloace contraceptive trebuie să știe că nici unul nu este 100% sigur, existând în fiecare situație chiar și o infimă șansă de apariție a unei sarcini (dacă ambii parteneri sunt fertili biologic). Așadar, trebuie avute în vedere mai multe elemente pentru motivarea și asumarea responsabilă a unui act sexual:

  1. Biologic - când organismul este capabil să conceapă, dar, în același timp, să nu-și forțeze setul biologic cu care este înzestrat de la început: organele genitale, hormonii care îndeplinesc funcția informațională în organism, restul aparatelor și sistemelor corpului. În primii 5 ani de după menarhă sau pubarhă (debutul fertilității la adolescent) organismul se maturează, suferind transformările radicale pe care le cunoaștem. De aceea forțarea unui act sexual la vârste fragede (până în 15-17 ani) poate duce la grave dereglări ulterioare. Cunoaștem ce grave consecințe fizice și psihologice aduc abuzurile sexuale la copii și adolescenți.

  2. Social - când viața noastră sexuală integrată în cotidian ne permite atât acceptarea partenerului nostru (partenerei noastre) în planul nostru zilnic, cât și capacitatea de a primi, accepta și întreține noua viață posibil apărută. Suntem ființe sociale prin definiție și trăim în societate, de unde ne luăm resursele de supraviețuire și transmitere mai departe a ștafetei vieții, dar și adăugăm societății prin existența noastră un plus de care ea are nevoie (suma tuturor acestor adăugări individuale reprezentând tocmai istoria societății în care trăim). Când suntem pregătiți social? La această întrebare ar trebui să ne răspundem fiecare și ar fi bine să ne evaluăm corect când suntem pregătiți de a ne lua soarta în mâinile proprii.

  3. Psihologic - când suntem pregătiți de a ne asuma responsabilități (față de partener/ă, față de posibilii copii, față de cei din jur). Cunosc zeci de cazuri când doi stau împreună de ani și ani de zile, mimând o viață familială, dar fără să-și asume această responsabilitate a actului de căsătorie. Cu motivații de la cele mai banale, precum: n-am bani de nuntă, n-am bani în general, până la altele mai complexe: am experiența părinților care au trecut printr-un divorț dificil și urât și nu vreau să am aceeași experiență, deci nu ne căsătorim ca să nu trebuiască să ne răfuim ulterior prin tribunale. Aceleași cupluri, în schimb, își cumpără casă, mașină sau alte bunuri mai costisitoare, au chiar și copii. Cum ar face ei oare partajul dacă se despart, ar fi foarte interesant de observat.

    Care este substratul psihologic real? Cred că trebuie privit fiecare caz în parte. Însă câteva tipare clasice există, precum: moda (mai ales printre mediile intelectuale), o anumită comoditate, frica de responsabilități, o maturizare fizică, psihologică și socială mai greoaie sau exemple negative din jur. În toate aceste cazuri, însă, îmi pun întrebarea: cât de maturizați pentru viața în doi sunt fiecare dintre aceștia?

Privind din toate aceste puncte de vedere, creștinul își vede viața sexuală prin prisma moralității sale. Când își poate asuma responsabilități față de celălalt, când iubește cu adevărat și nu este numai atras de partener, când poate accepta cu inima deschisă copilul ce poate rezulta din actele sale, atunci el este pregătit să aibă viață sexuală. Actul public prin care se exprimă această maturizare se numește căsătorie.

Un cuplu stabil își crează propriile obiceiuri sexuale. Are propriul ritm sexual și își crează propriile valențe sexuale. Se îmbogățesc reciproc comunicând și se perfecționează împreună. Viața sexuală înainte de căsătorie (chiar dacă cei doi știu că se vor căsători) este cu totul altceva decât după. Dacă o fac cu dorința de vedea dacă sunt compatibili, pot să aibă uneori surprize, pentru că astfel de proiect pleacă de la premisa de nesiguranță sau de neîncredere în celălalt. Este o experiență sexuală pe fugă, comparând eventual cu o altă experiență anterioară (dacă a existat). Oare, psihologic vorbind, un astfel de experiment este valabil? Și dacă este negativ? Încercăm tot timpul cu astfel de parteneri până găsim unul?

A aștepta să ai relații sexuale până după căsătorie poate fi privit simplist ca un risc mai mare decât dacă știi cu "cine ai de a face" înainte. Dar această reglementare pe care creștinismul a adus-o cuprinde și o "înțelepciune" a experienței. Cunoașterea sexuală este vârful relației dintre doi oameni. Este suprema dovadă de iubire, dacă prin aceasta vrei să-ți exprimi dragostea față de celălalt. Prin aceasta însă ne luăm angajamente ferme și pentru noua viață care poate apare. Putem să o facem și fără actul oficial al căsătoriei. Însă oare aceasta nu este o dovadă de lașitate sau de fugă de răspundere?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire