pregateste pagina pentru tiparire

































 
 Tu întrebi 


 

Lucian T. din Cluj-Napoca întreabă:

Dacă nu suntem în starea harului sfințitor, faptele noastre bune sunt lipsite de merit chiar dacă am făcut un act de căință desăvârșit?

Răspunde pr. Alois Moraru:

Dragă Lucian, așa cum ți-am scris și în răspunsul anterior, ne bucură interesul tău pentru a rezolva problemele spirituale care te frământă. Eu sunt convins că în situația ta se găsesc și mulți alți adolescenți și tineri, care doresc să dea un curs stabil perioadei vieții pe care o trăiesc, de acea cred că multe din întrebările tale îi vor ajuta și pe ei să găsească răspuns propriilor frământări.

Problema pe care o aduci acum în discuție este destul de greu de soluționat în câteva paragrafe. Eu cred că întrebarea ta este determinată și de unele discuții pe care le-ai avut cu unii colegi sau prieteni, ce aparțin grupărilor religioase protestante, care probabil te-au dezarmat prin răspunsul lor la această problemă religioasă. Întrucât pentru ei singura cale de mântuire se rezumă doar la credință, fiind negate roadele mântuitoare ale faptelor bune, protestanții spun că noi nu beneficiem de "merite" pentru ceea ce facem spre ajutorarea semenilor de lângă noi. Ei spun că doar credința este de ajuns pentru a se mântui: "Dacă crezi, te mântuiești". În schimb, atât catolicii cât și ortodocșii, susțin învățătura Mântuitorului: "Dacă vrei să dobândești viața veșnică, trebuie să împlinești poruncile" (Mt 19,17), care includ și săvârșirea de fapte bune. Confruntându-se cu probleme ideologice similare, apostolul Iacob scria: "Credința fără fapte este moartă" (Iac 2,17).

În spiritul celor afirmate mai sus, doresc să menționez încă unele citate din Biblie, dar numărul lor este mult mai mare: "Fiecare va primi conform faptelor sale" (Mt 16,27); "Tu, o, Doamne, plătești fiecăruia după faptele sale" (Ps 62,13); "Dacă aș avea atâta credință încât să mut munții din loc, dar dacă nu am dragoste nu sunt nimic" (1Cor 13,2); "La ce-i folosește, fraților, unuia dacă spune: «Eu am credință», dar nu are fapte? Va putea să-l salveze credința? (...) Iată că prin faptele bune, și nu doar prin credință, este îndreptățit omul" (Iac 2,14 și 24); "A fost deschisă o altă carte, a vieții, iar morții au fost judecați după cele scrise în cărți, potrivit cu faptele lor" (Apoc 20,12). etc., etc.

Așadar, avem nevoie să săvârșim fapte bune pentru a-i fi plăcuți Domnului și a ajunge la mântuire. Pentru omul credincios, care are mereu în fața ochilor acest deziderat, poruncile lui Dumnezeu sunt clare. El va căuta și se va strădui să trăiască o viața conformă voinței divine, adică în prezența harului sfințitor. Întrucât despre acest subiect am mai răspuns în cadrul acestei rubrici, te-aș ruga să accesezi din nou această pagină, să citești Starea harului sfințitor și chiar să recitești răspunsurile pe care ți le-am dat anterior.

Cea mai mare faptă bună o omului este aceea de a avea sufletul curat. În psalmul 50 citim: "Jertfa pentru Dumnezeu este sufletul zdrobit, iar inima căită și smerită el n-o disprețuiește". Domnul dorește ca toți oamenii să trăiască în armonie și pace, de aceea, în contextul în care vorbea despre jertfele plăcute Creatorului, Isus Cristos insistă: "Lasă darul tău acolo, în fața altarului, du-te și împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul" (Mt 5,25).

Mântuitorul ne prezintă astfel modul concret în care trebuie să acționăm și noi pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu și a beneficia din plin de "meritele" faptelor bune pe care le săvârșim. Drumul nostru spre cer se croiește atât prin credință, cât și printr-o convertire sinceră. Ea nu se realizează numai printr-o spovadă bună, ci și prin fapte bune, chiar foarte mici: grija fața de cei săraci și lipsiți, apărarea dreptății, întoarcerea unui păcătos, acceptarea propriilor suferințe, răbdarea în momentele grele etc. Ai citit capitolul 25 din Evanghelia după Matei? Dacă nu, ai auzit probabil unele fragmente în cadrul Liturghiilor la care ai participat.

Pentru întărirea celor afirmate mai sus, doresc să aduc în discuție și alte amănunte importante. Probabil cunoști realitatea care se petrece atunci când cineva face o spovadă bună: îi sunt iertate păcatele, i se iartă pedeapsa veșnică și o parte din pedeapsa vremelnică, dar îi este restituit și harul sfințitor, care se pierde chiar și printr-un singur păcat de moarte. De asemenea, îi sunt acordate multiple haruri trecătoare, care îl vor ajuta pe creștin să facă binele și să fugă de rău. În acest sens, evangheliile ne prezintă atitudinea lui Isus față de fariseii care făceau fapte bune, dar nu erau în starea harului sfințitor, fiind comparați cu niște morminte spoite.

Legat concret de problema pe care ai pus-o în discuție, trebuie accentuat că omul poate face fapte bune chiar și fără a poseda harul sfințitor. Păcătuind, oamenii îl supără pe Dumnezeu și preferă în locul lui propria voință, o făptură, o plăcere sau ceva ce nu-i place Domnului. Dacă oamenii nu-și dau seama de această dualitate, a binelui pe care îl fac și a răului în care trăiesc, ei săvârșesc faptele bune din interese meschine (să fie apreciați, să fie văzuți de ceilalți semeni, să iasă în evidență prin mijloacele de comunicație socială etc.) sau din dorința lor sinceră de a se întoarce pe calea cea dreaptă. Faptele bune au și menirea de a-l ajuta pe omul care le săvârșește să se purifice și să trezească în suflet căință puternică față de păcatele pe care le-a comis. De fapt, esența sacramentului Iertării (Spovezii) constă în căința pe care o aveam fața de păcatele săvârșite, unită cu dorința de a ne mărturisi păcatele unui slujitor al Domnului. Așa cum ne învață Catehismul Bisericii Catolice, cine a avut o căință desăvârșită a și obținut iertarea păcatelor, dar este dator să le mărturisească preotului când are prima ocazie. Dumnezeu iartă păcatele cu condiția ca păcătosul să împlinească voința divină. De aceea, este foarte bine să trezim în noi această căință desăvârșită ori de câte ori am avut nefericirea de a săvârși vreun păcat de moarte, iar apoi cu prima ocazie ivită să ne spovedim pentru a reprimi harul sfințitor.

În felul acesta, toate faptele noastre săvârșite cu dorința sinceră de a-l sluji pe Isus prezent în "cei mici" sunt pline de "merite" acordate de Dumnezeu, căci nimeni nu-l poate sluji pe Dumnezeul cel nevăzut dacă n-o slujește pe făptura creată după "chipul și asemănarea lui": omul.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire