pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Pregătire la Sacramentul Căsătoriei
achizitionare: 16.05.2004; sursa: Misionarii Verbiți

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

RUGĂCIUNEA

Schemă:

Aleg dintre ceea ce mi s-a propus, ceea ce corespunde în mare parte modului meu de a simți și de a trăi rugăciunea. Încerc apoi să motivez alegerile mele.

- Rugăciunea este un dar al Dumnezeu. El este acela care îmi dă posibilitatea de a-l întâlni.
- Rugăciunea este o întâlnire intimă, vitală cu Dumnezeu.
- Rugăciunea este o înșiruire mereu asemănătoare și deci plictisitoare.
- Rugăciunea este un dialog cu mine însămi, un monolog.
- A mă ruga înseamnă a comunica cu Dumnezeu, a dialoga cu El.
- Rugăciunea este o îndepărtare, o dependență în raport cu Dumnezeu.
- A se ruga este un lux pentru cel care are timp.
- A mă ruga este un mod abstract, îndepărtat, de a liniști conștiința mea.
- Rugăciunea este o fugă de angajările mele, un mod pentru a descărca asupra lui Dumnezeu responsabilitățile mele.
- A mă ruga înseamnă a cere și a pretinde ca Dumnezeu să rezolve problemele mele.
- A mă ruga înseamnă a face spațiu în mine pentru a primi prezența lui Dumnezeu.
- A mă ruga înseamnă a avea confidență cu Dumnezeu pentru că este Tatăl meu și deci nu simt față de el sentimente de teamă.
- Rugăciunea este un risc: nu știu ce anume îmi cere acest Dumnezeu, cum vrea să mă modeleze, așa cum pe de altă parte este un risc a iubi o persoană.
- A mă ruga înseamnă a mă pune înaintea lui Dumnezeu așa cum sunt, cu toată lumea mea, cu toată persoana mea.
- Mă rog când simt nevoia.
- Mă rog numai când merg la liturghia duminicală.
- Mă rog în fiecare zi.
- Mă rog când îmi amintesc.
- Mă rog când mă tem că nu mă descurc.
- Mă rog când vreau să obțin ceva.
- Mă rog pentru că recunosc că Dumnezeu mă iubește și totul în viață este un dar al iubirii sale.
- A mă ruga este inutil: oricum Dumnezeu nu mă ascultă când am mai mare nevoie.
- Rugăciunea cere liniște interioară, să nu mă las copleșit de preocupări, de problemele vieții.
- Rugăciunea crează resemnați, persoane care pleacă capul în fața problemelor vieții, care nu se implică în mod social.
- Multe persoane se roagă pentru pacea în lume, pentru dreptatea socială, dar rezultatele nu se văd. Rugăciunea deci nu ajută la nimic.
- Rugăciunea cere o atitudine de Credință, Încredere în Dumnezeu.
- A mă ruga nu înseamnă a face programe, a pretinde ca Dumnezeu să facă ceea ce vreau eu, dar a lăsa lui Dumnezeu libertatea de a-mi spune ceea ce vrea.
- În raportul cu Dumnezeu trebuie să am curajul de a mă ruga așa cum sunt, cu puțina mea credință, cu sărăcia mea, cu slăbiciunile mele.
- Rugăciunea cere coerență între ceea ce spun și ceea ce fac.
- Rugăciunea este asemenea cu atitudinea pe care o am cu persoana pe care o iubesc.
- A mă ruga nu înseamnă a merge doar în Biserică la Liturghie, dar a-l avea prezent pe Dumnezeu în viața mea, a traduce în ziua mea ceea ce am exprimat prin cuvintele mele, a face ca toată viața mea să devină rugăciune, pentru că simt constant în mine prezența acestui Dumnezeu care îmi vorbește.
- Dumnezeu la care mă rog este un Dumnezeu slujitor, acela care mă caută cel dintâi, m-a iubit cel dintâi, m-a slujit cel dintâi.
- Dumnezeu la care mă rog este un Dumnezeu neputincios, care nu intervine să mă înlocuiască, dar puternic și eficace în a da un sens acțiunilor mele, în a le da lor o direcție, un scop, în a le face în sintonie cu planul său.
- Dumnezeu la care mă rog este Iubire infinită. Mă vrea și îmi va vrea mereu un bine imens în ciuda slăbiciunii mele, a mizeriei mele, a infidelității mele.
- A mă ruga nu este o activitate diferită de autenticul dialog, de autentica comunicare pe care o am cu alții.
- Comunicarea pe care o trăiesc la nivel interpersonal este aceeași comunicare pe care o trăiesc în raport cu Dumnezeu.

Euharistia - Sfânta Liturghie

- Liturghia este un fapt pur tradițional.
- Liturghia este un mod pentru a întâlni puțină lume.
- Celebrarea Euharistiei este o întâlnire cu Tatăl și cu frații, care mă ajută să îmbunătățesc viața mea.
- Sfânta Liturghie este semnul elocvent al iubirii lui Cristos: s-a dăruit până la capăt, oferind viața sa pentru fiecare dintre noi.
- La Liturghie nu merg, deoarece pentru alții este ca o paradă de modă.
- La Liturghie merg numai când simt nevoia.
- În Euharistie, Sacramentul iubirii, mirii creștini găsesc caritatea lor reciprocă, originea iubirii și îndemnul operativ pentru rezolvarea problemelor.
- În Euharistie, Cristos mă învață să iubesc și îmi dă forța de a iubi asemenea Lui.
- Euharistia transformă iubirea mea dintr-un fapt privat într-un fapt public, de care sunt responsabil, după exemplul lui Cristos, față de toți oamenii.

Spovada - Sacramentul Reconcilierii

- Nu înțeleg de ce trebuie să mă spovedesc la un om care este păcătos ca și mine.
- Este suficientă spovada o singură dată pe an cum spun poruncile Bisericii.
- Spovada este un moment de revizuire, de mulțumire și de reînnoire a vieții mele care trece prin pocăință prin a se recunoaște păcătos.
- Sacramentul reconcilierii este o întâlnire cu Dumnezeu, un tată bun care mă primește așa cum sunt, care îmi dăruiește forța sa pentru a depăși slăbiciunile mele și limitele mele.

 

    

RUGĂCIUNEA

RUGĂCIUNEA:
ÎNTÂLNIRE CU
DUMNEZEU,
UN DAR AL SĂU

    

Dumnezeu este acela care ne dă posibilitatea de a-L întâlni, de a comunica cu El. Nu suntem noi aceia care cu capacitățile noastre îl punem în buzunar pentru a-L putea folosi după planul nostru. Dacă Dumnezeu nu ni s-ar fi dăruit, eforturile noastre pentru a ne apropia de El ar fi fost inutile și fără sens.

PENTRU
A NE RUGA
ESTE NEVOIE DE:
CREDINȚĂ,
A FACE SPAȚIU
ÎN NOI,
LINIȘTE
INTERIOARĂ

    

Prima condiție pentru a ne putea ruga este pe de o parte Credința, a crede așadar în acest Dumnezeu și pe care îl întâlnim în noi, și pe de altă parte, a face spațiu în noi pentru a accepta prezența Sa și a ne pune așa cum suntem înaintea Lui.

Pentru a ne putea ruga, însă este nevoie de calm interior, a nu ne lăsa copleșiți de preocupări, de problemele vieții.

Este nevoie și de un loc potrivit pentru a ne putea ruga, un loc care să ne ajute în reculegere.

Imaginați-vă că mergeți să o întâlniți pe fata voastră sau pe băiatul vostru într-un moment de dificultate. Sunteți tentați să descărcați pe el sau pe ea problemele voastre în mod supărat și haotic cu riscul ca celălalt să nu înțeleagă nimic. Este necesar așadar a face un efort pentru a vă calma și la acel punct să expuneți propriile probleme.

Când trebuie să vorbiți de lucruri personale cu copilul vostru nu mergeți desigur în locuri pline de de zgomot și de confuzie, dar alegeți locuri și momente rezervate și liniștite.

Cu Dumnezeu este același lucru când vă rugați.

A-L LĂSA
PE DUMNEZEU
SĂ VORBEASCĂ

    

Uneori, când ne rugăm, începem să facem imediat planuri, să-i cerem lui Dumnezeu ceea ce trebuie să facem, în timp ce important este a sta în liniște, a ne reculegere și a face spațiu în noi pentru a permite lui Dumnezeu să ne vorbească.

Să-i lăsăm lui Dumnezeu libertatea de a ne spune ceea ce vrea.

Unii afirmă că rugăciunea este mereu la fel, mereu același lucru și deci plictisitor.

De câte ori persoanei pe care o iubiți i-ați spus aceleași lucruri: te iubesc, îți vreau binele, de câte ori nu ați repetat o strângere de mână, o mângâiere, o îmbrățișare, un sărut, totuși nu v-ați plictisit niciodată. Aceleași lucruri, aceleași expresii din când în când capătă o semnificație diferită, o nuanță diferită.

Aceasta este posibil pentru că iubiți acea persoană, o acceptați pe deplin, sunteți dispuși să o ascultați, aveți încredere în ea, o lăsați liberă de a se exprima cum crede mai bine.

A NE RUGA
AȘA CUM
SUNTEM

    

Uneori se întâmplă să spuneți: eu mă rog când vreau, când voi avea mai multă credință, când mă voi simți nevoia.

Mă întreb dacă există aceeași atitudine față de aproapele, dacă stați împreună sau dacă vorbiți numai atunci când vreți, sau când totul merge bine, sau când vă simțiți schimbați sau mai buni. Nu cred, altfel această atitudine ar putea exprima teamă, ne temem că celălalt ne pune în criză.

În raportul cu o altă persoană trebuie să plecăm de la acceptarea de noi înșine, a ceea ce suntem și cu timpul, împreună, ne vom putea schimba.

În raportul cu Dumnezeu, trebuie să avem curajul de a ne ruga cum suntem, cu puțina noastră credință, cu sărăcia noastră, cu imaginile noastre despre Dumnezeu care se suprapun realității, cu acel Dumnezeu care uneori ne sperie și pe care am vrea să-l eliminăm de pe terenul nostru.

RISCUL
ÎNTÂLNIRII
CU
DUMNEZEU

    

A ne ruga este un risc. Nu știm ce anume ne cere acest Dumnezeu, cum vrea să ne modeleze, cum pe de altă parte, este un risc a iubi o persoană la nivel uman.

Ne amintim mereu că rugăciunea este un dar pe care ni-l face Dumnezeu, nu ceva pe care noi îl putem lua, lăsa, manipula după placul nostru.

RUGĂCIUNEA:
COMUNICARE
CU DUMNEZEU

    

Rugăciunea este comunicare cu Dumnezeu. Este Dumnezeu care ne vorbește.

Poate nu ne dăm bine seama ce înseamnă comunicare. Avem deseori ideea că a comunica înseamnă a spune pur și simplu cuvinte, a face gesturi, dar care nu exprimă în mod necesar ceea ce suntem și simțim.

Dacă privim Biblia, cuvântul are cu totul o altă semnificație: cuvântul exprimă persoana, este persoana. Cristos așadar, este numit Cuvânt, adică Cuvântul lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuși. Când Dumnezeu vorbește nu comunică ceva despre sine, dar se comunică pe sine.

Este necesar a recupera sensul comunicării, al cuvântului, al gesturilor.

Pentru a putea vorbi de comunicare adevărată este necesar să exprimăm prin cuvintele și prin gesturile noastre ceea ce suntem.

Între două persoane care se iubesc, aceasta este indispensabil. Când un băiat îi spune prietenei: te iubesc sau o mângâie, nu o spune doar pentru a spune, dar pentru că este toată persoana care exprimă această iubire.

A FI
AUTENTICI
ȘI
ÎNCREZĂTORI

    

În acest caz se vorbește de autenticitate: a fi noi înșine și a exprima ceea ce suntem, fără a folosi măști pentru a apărea diferiți sau ceea ce am vrea, așa cum nu suntem în realitate.

În raportul cu Dumnezeu este același lucru.

Uneori vrem să dăm de înțeles lui Dumnezeu că suntem diferiți de ceea ce suntem. El ne acceptă așa cum suntem, cu calitățile și defectele noastre.

Așa cum noi nu ne temem de persoana pe care o iubim chiar și atunci când îi spunem că am greșit pentru că suntem siguri de iubirea sa, la fel este și cu Dumnezeu. El ne iubește mult pentru a ne îndepărta de El. Teama noastră deci trebuie să dispară.

A FI
COERENȚI

    

În raporturile noastre cerem coerență.

Dacă un băiat spune unei fete: eu te iubesc și te voi iubi mereu, cred că nu consideră corect a o trăda. Ar fi o acțiune care indică imaturitate și falsitate.

Cu Dumnezeu raportul nu se schimbă.

Dacă îi spunem că îl iubim, că vrem să urmăm învățăturile sale și apoi în viață nu punem în practică ceea ce am afirmat prin cuvinte, nu vrem binele persoanelor care ne sunt alături, nu le acceptăm pentru ceea ce sunt, nu suntem dispuși să le ajutăm, atunci suntem mincinoși. În Evanghelie Isus spune: Nu cine spune Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, dar cine îndeplinește voința Sa.

RUGĂCIUNEA
LINIȘTITĂ

    

În raporturile umane, în mod general noi comunicăm prin cuvânt, dar nu este singurul mod.

Comunicăm și cu tăcerea.

Uneori, cu persoana iubită, cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima ceea ce se trăiește. Cei doi îndrăgostiți sunt acolo, pur și simplu în tăcere. Nu este o tăcere de pliciseală, de teamă, de tensiune, a unuia care așteaptă cu neliniște ca să treacă timpul pentru a se putea elibera de o greutate.

Este cu totul altceva.

Este o tăcere care comunică ceva ce cuvintele nu reușesc, care face părtașă toată persoana, care în acel moment se deschide pentru a-l primi pe celălalt fără nici o barieră, care se lasă cercetat în interior pentru a descoperi colțurile cele mai ascunse, se recunoaște în celălalt, nu îl judecă, dar îl acceptă ca pe un dar imens.

În acest tip de comunicare există maxima disponibilitate față de celălalt.

Intrând în sintonie cu celălalt, făcând experiența celei mai adevărate acceptări, suntem dispuși să facem totul pentru celălalt, și lucrurile cele mai dificile. Se intuiesc gândurile cele mai profunde, aspirațiile, dorințele.

Se simte cu adevărat că se comunică cu celălalt.

Acestea sunt experiențe care schimbă o viață, care dau semnificație la tot ceea ce se face.

În rugăciune, deseori suntem preocupați de a spune multe cuvinte și dacă acestea nu sunt ascultate se ajunge în criză. A sta acolo în tăcere înaintea Domnului poate este greu, dar dacă îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat, această experiență nu este dificilă.

Încercați câteodată să trăiți cu Dumnezeu experiența pe care o trăiți cu prietenul vostru sau cu prietena voastră. Încercați să vă puneți în tăcere înaintea lui Dumnezeu, fără preocuparea de a-i spune cine știe ce lucruri, dar pur și simplu a fi îmbrățișați cu Dumnezeul vostru.

Încercați uneori să-l lăsați pe Dumnezeu să vorbească.

ATENȚIE
ȘI
PARTICIPARE

    

Un alt mod de a comunica sunt gesturile.

Toți suntem convinși că în raporturile noastre, cuvintele și tăcerea trebuie să găsească o concretizare și în atitudinile externe și totul trebuie să exprime ceea ce trăim în profundul inimii.

Și rugăciunea, ca toate raporturile umane, cere o atitudine care să indice și în mod exterior ceea ce trăim.

Desigur nu suntem de acord cu faptul că în timp ce se vorbește cu persoana iubită despre lucruri importante, să se glumească, să se gândească la altul, să se aibă deci o atitudine care să nu indice atenție și participare.

La fel este în raportul cu Dumnezeu.

Cine are prieten sau prietenă știe foarte bine că persoana iubită este mereu prezentă chiar dacă este departe, pentru că ne gândim la ea, ne comportăm ca și cum ea ar fi prezentă în mod real, nu ne îndoim de iubirea ei. Momentele de separare sunt trăite cu neliniște pentru că nu se vede momentul întâlnirii.

TREBUIE
SĂ NE
RUGĂM
MEREU

    

Isus ne amintește că trebuie să ne rugăm mereu.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm mereu în biserică, dar înseamnă să avem prezent pe Dumnezeu în viața noastră, a traduce în ziua noastră ceea ce avem, exprimat prin cuvinte în momentele de rugăciune, a face din viața noastră rugăciune pentru că simțim permanent în noi prezența acestui Dumnezeu care ne iubește și ne vorbește.

Cu o asemenea atitudine, a ne regăsi în rugăciune singuri sau împreună cu alții, nu va mai fi o greutate, dar o nevoie. Vom simți nevoia de a ne întâlni în mod personal sau în comunitate cu acest Dumnezeu care dă sens și semnificație existenței noastre.

RUGĂCIUNE
DE
MULȚUMIRE

    

Când un tânăr merge să-și întâlnească propria prietenă simte o bucurie profundă, se consideră norocos pentru că a întâlnit și a cunoscut o asemenea persoană.

Nu merge să o întâlnească pentru a-i cere imediat plăceri. La început va simți nevoia să-i facă complimente, să observe că este frumoasă și bine îmbrăcată, că este dulce și grijulie, îi va muțumi pentru iubirea sa. Abia la sfârșit îi va cere plăceri.

Aceasta este valabil în raportul cu Dumnezeu, în rugăciune.

Noi, din păcate, suntem obișnuiți să recurgem la Dumnezeu în momentul de nevoie și foarte rar ne amintim să-i mulțumim pentru darul imens, care ne-a făcut dăruindu-se pe sine, pentru că ne-a dat posibilitatea de a-l întâlni, de a-l lăuda pentru măreția și imensitatea sa, de a ne bucura pentru prezența sa în noi.

Pentru a ne putea ruga, trebuie să cunoaștem persoana la care ne rugăm.

Ne întrebăm atunci: cine este acest Dumnezeu?

Pentru a face aceasta trebuie să plecăm de la Credință: numai dacă cred, am încredere în ceea ce a făcut cunoscut Dumnezeu despre sine însuși, pot încerca să mă apropii de el, să-l cunosc în limitele posibilităților mele.

Dumnezeu în Biblie se definește: Eu sunt Cel care sunt, care există. Nu este unul dintre zei, dar o persoană care instaurează o relație cu omul.

DUMNEZEU
INVIZIBIL
ȘI PREZENT

    

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Absent.

Nu este prezent așa cum este omul pentru a se pune în relație cu celălalt. Absența care înseamnă invizibilitate, nu palbabilitate, ascunderea cuiva care este prezent.

Rugăciunea rămâne o realitate de Credință, continu amenințată de invizibilitatea Dumnezeului nostru. Dumnezeu este absent, adică invizibil pentru mine, dar nu este departe, îmi este aproape.

Dacă noi îl căutăm pe Dumnezeu în rugăciune pentru a-l vedea prezent în acțiunea noastră umană, alături de noi ca un om puternic care ne ajută, pentru a folosi prezența acolo unde nu ne aflăm în fața golului, a face din realitatea sa o acoperire a căutărilor noastre fără ezitare, ne pierdem timpul.

DUMNEZEU
NU ÎL
ÎNLOCUIEȘTE
PE OM DAR
ÎL AJUTĂ

    

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Neputincios.

Dumnezeu a hotărât să-l creeze pe om liber, autonom. El, Creatorul, a făcut din om regele universului. Și astfel a ales să devină neputincios, slab, i-a lăsat omului spațiu necesar pentru ca să fie pe deplin om, stăpân și domn de sine, al creației, al istoriei.

Dumnezeul atotputernic s-a arătat neputincios când a început un dialog cu omul în creație. Înaintea omului, Dumnezeu, se poate spune, s-a retras pentru ca să fie el, omul, responsabilul și stăpânul.

Dumnezeu nu este în jocul cauzelor și ale efectelor care constituuie lumea noastră, dar rămâne acela care dă un sens acestui joc voit și creat de El. Îi dă un sens implicându-l în planul său de mântuire.

Dar toate acestea le știm la nivel de Credință.

Dumnezeu este neputincios, nu intervine de a ne feri de relele noastre, nu ne ferește de dezastre, de pericole, de accidente. Toate acestea depind de noi, în măsura conștiinței noastre și a capacității noastre de a folosi tehnicile care ajută la eliberarea omului.

În interiorul evenimentelor nu trebuie să-l situăm pe Dumnezu în nici un caz, cu atât mai puțin un Dumnezeu care face sau permite evenimentele pentru a ne pedepsi.

Dumnezeu rămâne oricum Creatorul, Acela care dă viața.

Dumnezeu nu este mort! Dumnezeu este viu și nu primește nici un atentat de la creșterea evolutivă a omului.

Dumnezeu rămâne puternic asupra acestei lumi pe care știința o cercetează și pe care omul o pune la picioarele sale, dar cu o putere diferită de cea pe care ne-o imaginăn noi.

Este puterea aceluia care are un plan de mântuire și de iubire în care omul intră ca subiect responsabil, liber și autonom.

În rugăciune așadar, Dumnezeu care se descoperă este neputincios și intervine pentru a-l înlocui pe om, dar puternic și eficace în a da un sens acțiunilor omului, în a da lor o direcție, un scop, în a le face în sintonie cu planul său.

În rugăciunea făcută acestui Dumnezeu, noi rămânem subiecți responsabili și angajați, nu persoane care încarcă umerii lui Dumnezeu de datorii care sunt ale noastre.

DUMNEZEU
M-A IUBIT
CEL DINTÂI

    

Acest Dumnezeu este un Dumnezeu Slujitor.

Nu trebuie să-l adorăm, să-l rugăm, să-l slujim pentru a-i face o plăcere. Dumnezeu nu are nevoie ca noi să-i oferim glorie pentru că Dumnezeu este Dumnezeu și gloria o primește de la el însuși.

Imaginea rugăciunii ca datoria unui slujitor față de stăpân, nu este nici creștină, nici biblică.

În rugăciune Dumnezeu mi se descoperă ca slujitor, ca acela care m-a creat cel dintâi, m-a iubit cel dintâi, m-a slujit cel dintâi.

Dumnezeu s-a revelat ca slujitor în Isus Cristos care a venit pentru a sluji și nu pentru a fi slujit.

În mentalitatea noastră suntem conduși a face din Dumnezeu un rege, un puternic la modul uman, dar Dumnezeu se manifestă în caracteristicile vieții proprii a slujitorilor: sărăcia, slăbiciunea, disponibilitatea.

Noi nu trebuie să facem, pentru acest Dumnezeu, în rugăciune, nici un cadou, nici un gest de adorație care să implice o diminuare a omului. Dumnezeu pe care îl întâlnim în rugăciune este un Dumnezeu în fața căruia stau în mod demn. Dumnezeu este acela care prin iubirea noastră s-a pus în slujirea noastră.

Aceasta ne va ajuta să cunoaștem un Dumnezeu confidențial, un Dumnezeu căruia îi putem spune tu. Și mai ales ne va ajuta să facem din activitatea rugăciunii o acțiune creștină, un izvor de eliberare.

DUMNEZEU
ESTE
IUBIRE

    

Despre Dumnezeu am putea spune o infinitate de lucruri, dar ceea ce nu ar trebui să uităm niciodată este că Dumnezeul nostru este mai ales Iubire Infinită. Ne vrea și ne va vrea mereu un bine imens în ciuda slăbiciunii noastre, a mizeriei noastre, a infidelității noastre.

A NE RUGA
ȘI A IUBI
SE ÎNVAȚĂ

    

A ne ruga se învață, exact cum se învață a iubi o persoană. Și această deschidere cere un efort care nu este indiferent, și mai ales cere continuitate și încredere în sine și în celălalt.

Două persoane, un băiat și o fată, înainte de a fi împreună și a se iubi, parcurg un drum lung de pregătire. Un drum în care se face orice efort pentru a se cunoaște pe sine și cealaltă persoană, un drum presărat de multe dificultăți, de momente de criză în care domnește neîncrederea în sine și în celălalt, confuzia, pesimismul, sensul de inutilitate în a continua un asemenea raport.

Inițial se sondează în mod reciproc terenul. Sunt primele încercări, deseori stângace, de a se apropia unul de celălalt, se simt atrași spre o persoană, dar nu se știe ce e de făcut.

Apoi discursurile devin mai serioase și devin cu adevărat discursurile unei persoane care se deschide spre cealaltă și comunică lucruri serioase, dar încă externe: interese, gusturi, idealuri.

În sfârșit, puțin câte puțin, maturizându-se, cunoscându-se și acceptându-se, se realizează cu adevărat o deschidere completă a propriei persoane. De la faza de îndrăgostire, se trece la iubirea adevărată.

RAPORTUL
CU DUMNEZEU
LA FEL CU
RAPORTUL
CU CEILALȚI

    

Să ne amintim așadar, că a ne ruga nu este o activitate diferită de autenticul dialog, de autentica comunicare pe care o avem cu ceilalți. Astăzi deseori ne simțim singuri, incapabili de a comunica, de a dialoga cu ceilalți, îi simțin străini.

Sf. Ioan ne amintește un adevăr fundamental:

Dacă unul nu dialoghează (se roagă) cu fratele său, cum poate dialoga cu Dumnezeu pe care nu-l vede?

Dacă nu știm așadar să-l ascultăm pe celălalt, dacă avem probleme de prietenie, dacă nu știm să comunicăm cu cei care ne sunt alături, cum putem dialoga cu Dumnezeu pe care nu-l vedem?

Riscăm să ne rugăm mult pentru a spune doar cuvinte, pentru a ne auzi pe noi înșine și nu pentru a asculta și a răspunde lui Dumnezeu.

De aici necesitatea de a recupera dimensiunea umană, a îngriji propria maturizare în raport cu ceilalți.

Este baza pe care se poate construi o rugăciune autentică.

Comunicarea pe care o trăiesc la nivel interpersonal uman este aceeași comunicare pe care o trăiesc în raport cu Dumnezeu.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire