pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Pregătire la Sacramentul Căsătoriei
achizitionare: 16.05.2004; sursa: Misionarii Verbiți

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CĂDEREA
(Geneză 3,1-19)

PĂCATUL
DE MÂNDRIE
ȘI DE
NEASCULTARE
    

1 Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Și a zis șarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?"

2 Iar femeia a zis către șarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;

3 Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncați din el, ca să nu muriți!"

4 Atunci șarpele a zis către femeie: "Nu, nu veți muri!

5 Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul".

6 De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el.

7 Atunci li s-au deschid ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte.

8 Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam și femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.

9 Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: "Adame, unde ești?"

10 Răspuns-a acesta: "Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns".

11 Și i-a zis Dumnezeu: "Cine ți-a spus că ești gol? Nu cmva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?"

12 Zis-a Adam: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat".

13 Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar femeia a zis: "Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat".

PEDEAPSA     

14 Zis-a Domnul Dumnezeu către șarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te tărâști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale!

15 Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul".

16 Iar femeii i-a zis: "Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri veinaște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni".

17 Iar lui Adam i-a zis: "Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: "Să nu mănânci", blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!

18 Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului!

19 În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce".

OBSERVAȚII     

Relatarea păcatului originar este simbolică.

Dincolo de faptul narat care, dacă este luat în mod literar, este un contrasens - Dumnezeu redând omul liber și inteligent, nu-i poate nega dreptul de a cunoaște ceea ce este bine sau rău pentru el - există o semnificație profundă asupra condiției omului.

Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber și responsabil, capabil de a se accepta pe sine însuși ca creatură nevoiașă și subordonată Lui.

Perechii, care înfruntă viitorul său, această relatare spune: trăiește istoria ta în planul pe care Dumnezeu la predispus pentru tine. Nu pretinde să ieși din acest plan, încearcă să înțelegi cine ești și acceptă-te pe tine însuți și pe ceilalți, altfel vei experimenta moartea, adică vei trăi în mod sfâșietor între ceea ce ești și ceea ce ai vrea să fii, într-o stare nevrotică.

Acest plan minunat al unei existențe în doi, de trăit cu încredere și creativitate, este pus de Dumnezeu în mâinile creaturilor sale.

Perechea este făcută responsabilă de realizarea unui plan pe care Dumnezeu îl dăruiește și de la început până la sfârșit va fi dus mai departeîmpreună: cei doi miri în dialog între ei și cu Dumnezeu.

Omul nu a știut să facă aceasta și s-a îndreptat în mod iremediabil spre moarte. Nu atât moartea fizică, dar cea spirituală, psihică.

Din acel moment a simțit o profundă neliniște în sine însuși. Simte că a ieșit de pe drumul pe care Dumnezeu i-l trasase. Și aceasta este moartea.

Și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat: nu au acceptat, deci, condiția lor de inferioritate în raport cu Dumnezeu.

Adam și Eva sunt alungați din Eden, adică din Paradisul Pământesc, simbol al fericirii, dar și al lipsei de responsabilitate: pământul producea roadele sale în mod spontan.

Se poate spune că omul a început să existe într-adevăr în momentul în care s-a aflat în afara Edenului. A devenit un om matur. Conștientizează cine este el: este o ființă minunată dotată cu inteligență și libertate. Constată că poate decide de unul singur, că este responsabil de sine însuși și de ceilalți.

REALA
CONDIȚIE
A OMULUI,
A PERECHII
    

Mitul păcatului originar, al căderii, este unul dintre cele mai vechi mituri ale istoriei omului. În el este ilustrată reala condiție în care se află umanitatea, reprezentată de perechea conjugală. Condiție asemănătoare în orice epocă: dominată de conflicte, bogată de neînțelegere, contradicții și contraste. Perechea, constituită într-o singură ființă prin căsătorie, simte dificultățile de comunicare și uneori experimentează durerea incomunicabilității.

De ce se întâmplă aceasta?

De ce, ceea ce stabilește omul nu corespunde planului lui Dumnezeu, chiar este în contrast cu ceea ce spune Dumnezeu și vrea. La acest punct, omul se simte sfâșiat în sine însuși. Simte că ceeace face îl pune în multe încurcături. Nemulțumit de aceasta reîncepe jocul acuzelor pentru a se dezvinovăți pe sine însuși și a învinovăți pe alții. Și aici ne aflăm încă odată în fața incapacității de a accepta propriile greșeli.

Condamnarea de fapt, descrie condițiile în care se află umanitatea.

Femeia suferă durerile nașterii și de supunere bărbatului într-o sexualitate dezordonată care devine izvor de rătăcire mai mult decât de comunicare fericită.

Bărbatul ostenește între muncă nemulțumită, motiv de nesatisfacție, legat de un pământ care nu corespunde mereu inițiativelor sale.

DUMNEZEU NU
ABANDONEAZĂ
CREATURA SA
    

Această stare a lucrurilor însă nu este inevitabilă, nici de durată. Dumnezeu nu se retrage în fața creaturilor care poartă imaginea sa frântă, nu le abandonează în destinul lor de pierdere și sărăcie, nu se dezinteresează de existențele lor reușite rău.

Ne primește așa cum suntem, persoane supuse continuu ispitelor și răului, conduse de a ne ilude și a ne mândri, în prada conflictualității agresive și egoiste.

Nu obosește niciodată să ne propună să devenim ca El, se gândește la noi și ne vrea. Încă de la început a promis un Mântuitor în stare de a ne sustrage de sub puterea răului.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire