pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

MSA Dossier: Familia
achizitionare: 08.12.2003; sursa: Mesagerul Sfântului Anton

Inapoi la cuprins 
"Banii frumoși" ai străinătății?
Pr. Viliu Dancă

Fenomenul emigrației nu este o realitate cu totul nouă, și nici negativă. Biserica totuși ia notă de amploarea acestei situații, întrucât dorește binele integral al persoanei. Atunci când condițiile grele de trai obligă pe mulți la abandonarea căminului familial, suferința apare atât la cei care pleacă cât și la cei care rămân. Și Biserica suferă.

Există, din păcate, și efecte negative ale emigrației asupra familiei creștine. Soții se îndepărtează, în toate sensurile, de soțiile lor; copiii cresc fără sprijinul părinților, atât de necesar la nivel uman, dar și spiritual. Dorim, în cele ce urmează, să tragem un semnal de alarmă: câștigurile, de multe ori, nu acoperă pierderile. Și, atunci, ce-i de făcut?

Probabil, în majoritatea cazurilor, emigrația a fost cea mai bună dintre soluții, luând în considerație situația economică deosebit de precară din țara noastră. Un câștig onest este fără îndoială în beneficiul familiei, numai să nu primeze și să nu devină scop în sine. Să ne păstrăm demnitatea în orice loc și în orice țară ne-am afla și, cu ajutorul harului divin, familia va dura...

 

În timp ce mă pregăteam să scriu acest articol, răsfoind câteva materiale informative cu privire la fenomenul emigrației din zilele noastre, nu mă lăsa în pace conținutul unei conversații dintre două tinere femei, la care am asistat forțat de împrejurări, aflându-mă împreună cu ele în același avion ce zbura de la Iași la Roma. Lucrul acesta s-a întâmplat la sfârșitul lunii septembrie a.c. Una dintre ele, ceva mai în vârstă și cu experiență în străinătate, îi spune celei mai tinere: «Dragă, să știi că eu am făcut ceea ce tu te pregătești să faci acum, dar m-am săturat: mi-am adunat ceva bani și vreau să-mi cumpăr o casă, pentru că am și eu un copil; dar am rămas fără soț...; mai stau puțin la Roma unde am grijă de o babă și apoi revin, definitiv, în România». Femeia mai tânără îi răspunde: «Și eu am un copil de un an; soțul a fost de acord să plec pentru o scurtă perioadă de timp, ca să ne mai aranjăm și noi cu banii, dar știu eu ce-o să facă între timp...? Oricum, el are pe alta...! Nu știu ce-o să fie cu mine, cum o să fie, n-am mai făcut niciodată treaba asta...; am auzit și eu de la alte fete că e bine și nu ți se întâmplă nimic...; am auzit că se câștigă bine». Femeia cu experiență intervine și i-o taie scurt: «Dacă vă duce în Sud acolo nu e bine, în Nord se câștigă bani frumoși. Dar să știi că cel mai bine ar fi să te ducă în Irlanda ori în Japonia, acolo se câștigă bani cu grămada!».

De obicei nu mi-e rău în avion, nu am rău de înălțime, însă de data asta nu mă simțeam bine deloc. Nu știam ce să fac: să intervin și să le spun ceva, ori să tac și să-mi văd de treaba mea? Mă simțeam pieziș și din cauza scaunului, dar mai ales din cauza conversației vecinelor mele. În cele din urmă, am scos breviarul și am început să mă rog, având ca fond sonor variațiuni pe aceeași temă. La un moment dat, femeia cu experiență vede cartea mea de rugăciuni, îi șoptește ceva la ureche colegei sale și apoi amuțesc amândouă pentru întreaga călătorie. Am ajuns cu bine la Roma, am coborât din avion și am pășit pe pământul Italiei cu un sentiment confuz în care se amesteca neputința și revolta, dorința de a face ceva imediat și conștiința că-mi lipsesc mijloacele, calmul preotului care știe să lucreze pe termen lung și nerăbdarea celui care vrea să acționeze rapid și eficient. Oricum, mă durea faptul că provin dintr-o țară în care unele femei se simt constrânse de sărăcie să-și vândă trupurile pentru bani.

Acea durere o simt și acum, dar poate că, scriind aceste rânduri, voi reuși, cu ajutorul Domnului, să schimb ceva din dramatismul situației în care se află cele două tinere femei, și asemenea lor, multe altele.

 

Demnitatea emigrantului

Desigur, nu toți românii și nu toate româncele emigrează cu intenția de a-și pierde condiția umană și a se deda la practici degradante, inumane: prostituție, hoție, violențe, crime etc., însă dorința de a face «bani frumoși» sau de a aduna o "«grămadă de bani» este visul multora dintre ei. Care sunt riscurile cărora se expun? Puțini se gândesc la așa ceva; zdrobiți de sărăcie și orbiți de «poveștile» umflate despre bunăstarea de dincolo, din Vest, mulți emigranți devin victime ale intereselor meschine din societatea care îi găzduiește, sunt instrumentalizați și fac lucruri, mai ales când îi răzbește foamea și frigul, pe care acasă nu le-ar fi făcut niciodată. Cum să-i ajutăm pe acești oameni?

Mai întâi, dacă ne recunoaștem creștini catolici și ținem cont de învățătura Bisericii, avem datoria să cunoaștem problemele pe care le presupune emigrația (GS 63) și să cântărim bine influența pe care aceasta o poate avea în viața emigranților. Biserica nu este împotriva emigrării, fiindcă este vorba de un drept al omului (GS 65), însă ea promovează demnitatea emigrantului (GS 66), pledează pentru înlăturarea inegalităților în dezvoltarea economică și socială (GS 63) și cheamă instanțele politice să promoveze pentru imigranți legi nediscriminatorii, non reducționiste, legi care să corespundă exigențelor autentice ale persoanei (GS 84). Așadar, în cazul de față, ca popor al lui Dumnezeu trebuie să trăim chemarea de a colabora prin angajarea noastră generoasă în toate sectoarele societății (AA 10), devenind «aproapele» emigranților (GS 27). În sensul acesta, trebuie insistat mai mult și trebuie acordată mai multă atenție faptului că, în misiunea sa, Biserica parcurge un drum alături de toți oamenii, de fiecare om, că în virtutea semnificației catolicității, fiecare credincios are asigurată un fel de «cetățenie» în Biserică - «în Biserică, nimeni nu este străin» (xenos, în greacă), spunea Paul al VI-lea -, că Biserica catolică subzistă în toate și în fiecare Biserică particulară (LG 3), că parohia trebuie înțeleasă mai mult ca și comunitate de persoane și nu atât ca teritoriu, iar Biserica trebuie văzută ca mister-comuniune a prezenței lui Dumnezeu ce și-a fixat cortul printre oameni, motiv pentru care se așteaptă de la ea ca să fie cu adevărat un «popor a cărui unire izvorăște din unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt» (LG 4).

Și totuși, în mod concret, cum poate un creștin să fie «aproapele» unui emigrant? Problemele deosebite, dificultățile mari cu care acesta se confruntă le știm aproape toți, fiindcă puțini dintre noi nu au, printre prieteni și rude, pe cineva care să fi emigrat în țările din Vest. Orice inițiativă particulară de ajutorare a persoanelor emigrate este bine venită, însă ea pare să fie ca o picătură de apă într-un ocean de probleme. Fără îndoială, procesul și problema emigrării au nevoie de mult timp și de politici adecvate pentru a fi rezolvate, dar și de acțiune, implicare responsabilă și conștientă din partea tuturor. La acest nivel, misiunea creștinului trebuie să fie aceea de a scurta distanțele dintre persoane și instituții, de a face legătura dintre persoane și instituții. În mod obișnuit, instituțiile nu văd persoana, ci problemele. Creștinii trebuie să vădă mai întâi persoanele și abia apoi problemele. După cum se poate vedea și din dezbaterile publice de la noi, astăzi e mult mai greu să se obțină o anumită solidaritate; în schimb, se ajunge mult mai ușor la solidaritate când e vorba de o persoană. Dacă pledăm pentru instituții, pornind de la persoane, atunci putem să căutăm și să invocăm această solidaritate.

Prin urmare, rolul creștinilor nu este acela de a comanda sau de a dicta societății civile ce trebuie să facă sau să prevadă în legătură cu problemele emigranților, mai ales când e vorba de participarea la viața civilă, economică și politică. În mod paradoxal, lucrurile stau la fel și în ce privește «politica» Bisericii, unde ritmurile de integrare sunt mai anevoioase, pentru că ating aspectele cele mai adânci ale existenței, cum sunt cele culturale și religioase. Totuși, Biserica nu trebuie să uite că există pentru a predica Evanghelia. Biserica nu are o politică specială pentru emigranți, dar are o pastorală a emigranților. Emigranții intră în atenția Bisericii nu pentru că ea este «expertă în umanitate», ci pentru că misiunea ei primordială este evanghelizarea. Așa se explică faptul de ce numeroși preoți, aparținînd diecezelor de București și Iași, au fost trimiși de episcopii lor în Italia, Austria, Spania, Irlanda pentru a-i însoți și asista pe emigranții români din punct de vedere religios.

 

Familia încotro?

Pornind de la provocarea actuală a fenomenului emigrației, constatăm că pentru creștinii de la noi din țară se ivesc cel puțin trei direcții de acțiune misionară, care implică alte mijloace de lucru, un alt spirit sau o altă față a vieții spirituale, care să se inspire mai mult din teologia întrupării, din logica iubirii. Această spiritualitate pune în lumină faptul că Dumnezeu intră în istoria noastră prin umanitatea lui Isus. Logica iubirii solidare și active înseamnă actualizarea poruncii iubirii față de aproapele. Pe această poruncă, se întemeiază spiritualitatea întrupării (F. Hamao, în Poeple on the move, 88).

Cele trei direcții de acțiune misionară au drept cauză comună situația paradoxală în care se află de multe ori persoanele imigrante: pe de o parte, sunt obligate să ia decizii curajoase pentru ele însele și pentru familiile lor, iar pe de alta, nu au posibilitatea să pună în practică ceea ce și-au propus. Din păcate, situația imprevizibilă și tulburătoare a emigrării nu este binevoitoare cu trei realități fundamentale în care orice persoană umană este implicată: familia, școala și biserica. Dintre toate, «familia a suportat și mai suportă încă o lovitură dureroasă» - aceasta este constatarea PS Petru Gherghel, episcop de Iași, responsabil în cadrul Conferinței Episcopale Române cu problemele migranților («Familia creștină și căsătoria», în Dialog teologic 8).

Într-adevăr, familia creștină din România care emigrează astăzi întâmpină multe dificultăți în a-și trăi propria vocație tocmai din cauza exodului migrator. Nodul problemei constă în faptul că, deși există legi care permit reîntregirea familiilor, sistemele și instanțele occidentale ale organizării muncii conduc spre o permanentă și forțată separare a soților. Muncitorii care lucrează temporar și cei care nu au acte în regulă sunt constrânși luni de zile sau ani buni să rămână departe de soțiile lor, care în acest răstimp trebuie să-și asume roluri pe care nu sunt obișnuite să le îndeplinească. Fiind condamnați să trăiască departe unul de altul, soții simt cu putere caracterul dramatic al emigrării. În alte cazuri, și nu sunt puține, emigrarea comportă separarea părinților de copii, care sunt constrânși să se socializeze fără chipul părinților și să fie educați de persoane în vârstă, deși capacitatea acestora de a ajuta pecei tinere să se orienteze spre viitor este foarte redusă.

Chiar și în cazul familiei emigrate ce s-a reîntregit, după mai mulți ani de separare, caracterul provizoriu al permisului de ședere sau de muncă influențează negativ situația familială a mii de muncitori, făcând ca oricare din proiectele lor să fie nesigur, inclusiv cel al școlarizării copiilor, care necesită o perioadă mai lungă.

În ce privește educația copiilor, familia emigrată este deseori lipsită de posibilitatea de a transmite limba și cultura maternă: părinții emigranți devin astfel neputincioși în fața unei situații în care școala și societatea impun copiilor lor modele și valori non integrate cu valorile familiale. Iar lucrul acesta dă naștere uneori la conflicte ce sfârșesc fie printr-o totală și amară capitulare a părinților, fie printr-o totală separare a copiilor de părinți, fiindcă și-au însușit o cultură diferită, incapabilă să asimileze valorile părintești. Dar și mai dramatice sunt condițiile de viață ale familiilor exilate în lagărele de refugiați, unde planificarea viitorului pentru toți membrii familiei este imposibilă, pentru că depind total de bunăvoința altora. Toate aceste situații amenință grav unitatea cuplului și a nucleului familial, armonia integrării reciproce a soților din punct de vedere moral, afectiv, ca și armonia rodniciei lor în iubire. După cum știm, această armonie implică creșterea ordonată a tuturor membrilor familiei în vederea formării de personalități sigure sub aspect individual și angajate social; de asemenea, ea necesită o amplă solidaritate și disponibilitate la sacrificiu.

În această privință este imperios necesară noua spiritualitate a întrupării bazată pe logica iubirii, care luminează, întărește profund și dezvoltă în perfecțiune valorile sădite în instituția familială, pe care Conciliul Vatican II o numește «biserica domestică». Dar aceste valori cu greu pot fi puse în practică, dacă cei care au obligația de a favoriza binele comun nu-și îndeplinesc datoria și nu doresc să răspundă afirmativ la exigențele fundamentale pe care Creatorul le-a sădit în adâncul inimii omului.

 

Prețul emigrației

Ca să răspund la întrebarea din titlul articolului, voi spune doar atât: «banii frumoși» din străinătate, la care aspiră emigranții reali sau virtuali, au un preț foarte ridicat, pentru că cer numeroase și mari sacrificii: unii și-au pierdut viața, demnitatea, sufletul, ori familia, copiii, soțul, soția, și așa mai departe, adică tot ce au avut mai scump pe lume.

Există o vorbă pe la noi: «degeaba ai bani, dacă nu ai cinste!». Desigur, nu toți se află în această situație: unii au și bani, au și cinste. Dar cinstea nu vine de la sine, ci este rodul unei vieți bazate pe credință, iubire, fidelitate față de darul vieții, față de familie, adică izvorăște din trăirea valorilor creștine.

Este adevărat că emigrarea și imigrarea pot fi și o șansă, nu doar o preocupare, pentru societățile care sunt implicate, dacă se garantează demnitatea persoanei umane, trăirea valorilor religioase și culturale, drepturile familiei, și se promovează formarea integrală în școlile publice. Legile restrictive în ceea ce privește dreptul la libera circulație a cetățenilor dintr-o țară în alta sau măsurile discriminatorii și prohibiționiste în privința asigurării unui loc de muncă nu ajută prea mult la soluționarea problemelor. În schimb, soluția ideală pe termen lung constă în identificarea condițiilor de creștere economică și îmbunătățire a condițiilor de trai pentru regiunile sau țările generatoare de migranți.

Prin această ultimă observație, facem o referință explicită la doctrina socială a Bisericii care, printre altele, cere ca exercițiul normal al guvernării să devină «caritate politică». Într-adevăr, dacă Statul și Biserica găsesc modalitați noi de colaborare pentru realizarea concretă a binelui comun, putem spera că mâine va fi o zi mai bună, în care emigranții vor reuși să trăiască în condiții cel puțin decente, chiar să și câștige «bani frumoși», dar fără să-și piardă cinstea...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire