pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

MSA Dossier: Familia
achizitionare: 08.12.2003; sursa: Mesagerul Sfântului Anton

Inapoi la cuprins 
Dileme bioetice în boala canceroasă
dr. Francisc Coșa

Poate mai mult decât oricare altă boală, cancerul constituie un exemplu de probleme și dileme bioetice. În cazul cancerului suntem martorii unei game largi de situații medicale, de la ipostaza vindecării până la cea a îngrijirilor premergătoare decesului. Și mai ales chinuitoarele dileme ale bolnavului, și cel puțin în egală măsură ale medicului, în fața inevitabilelor aspecte ale posibilei eutanasii active sau pasive. În practica medicală, cele două principii primordiale în îngrijirile clinice sunt cel de a face bine și cel de a face cât mai puțin rău. Aceasta înseamnă că trebuie găsit un echilibru acceptabil între avantajele și dificultățile tratamentului. Aceste principii sunt aplicate concomitent cu cel puțin alte trei: respectul vieții; respectul autonomiei bolnavului; echitatea în utilizarea resurselor limitate.

Împotriva durerii

Distincția etică și legală între a suprima durerea și a suprima bolnavul, este un principiu foarte clar, dar puțin aplicabil în practică. Dacă ceea ce se cere nu este în concordanță cu principiile, se poate crea impresia că, suprimând durerea, se suprimă în același timp și bolnavul. Totuși, bolnavii au dreptul de a cere și medicii datoria de a administra în mod optim analgezice, pentru suprimarea durerii.

Pornind de la această situație, un medic nu poate fi considerat culpabil, dacă a întreprins sau supravegheat îngrijiri paleative adecvate pentru a suprima sau diminua suferințele unui individ, decât în sensul efectului pe care această acțiune îl poate avea asupra speranței de viață a acestuia din urmă. Unul din elementele esențiale ale unei «morți bune», este suprimarea durerii - a cărei amendare constituie idealul dintotdeauna al oricărui medic - durere care domină conștiința și poate lăsa bolnavul fizic și mintal incapabil să-și atingă scopurile, oricare ar fi acestea, pe care și le-ar fi fixat înainte de a muri. Din acest punct de vedere, nu trebuie să existe nici o scuză de a te fi abținut în utilizarea unor metode disponibile pentru a fi eficient împotriva durerii. Dacă, ca urmare a întrebuințării unei doze adecvate de analgezic, se scurtează viața bolnavului, acest fapt nu poate fi confundat cu suprimarea vieții printr-un supradozaj. Dacă moartea este grăbită prin măsuri adecvate de luptă împotriva durerii, aceasta semnifică clar că bolnavul nu a mai tolerat tratamentul necesar astfel încât viața să-i fi rămas suportabilă și demnă.

Prelungirea vieții

Medicii și infirmierele poartă responsabilitatea profesională și morală de a se asigura că refuzul de către bolnav, a măsurilor de prelungire a vieții nu este expresia sentimentelor dominate temporar de disperare, culpabilitate și depresiune. La polul celălalt, păstrarea vieții cu orice preț nu reprezintă desigur cea mai bună alegere, mai ales când consecințele îngrijirii sunt pentru cel bolnav inacceptabile. Etica se bazează pe următoarele considerații:

Dorințele bolnavului. Presupunând că un bolnav este în toate facultățile mintale se va admite în cea mai mare măsură că dorința bolnavului și nu sănătatea sa trebuie să constituie legea supremă. Uneori un bolnav poate alege să nu fie absolvit de durere în virtutea credințelor sale profunde, decizie ce trebuie să fie respectată, oricât ar fi de dificil pentru familia sa sau pentru pacientul profesionist.

Principiul proporției. Tratamentele de prelungire a vieții sunt contraindicate când, din aplicarea lor, rezultă mai mult un plus de suferințe decât avantaje. O adeziune dogmatică la principiul căruia «viața este sacră» poate fi determinată și de incapacitatea recunoașterii faptului că medicina are limite și, în particular, cele determinate de resursele fizice ale unui bolnav. Din acest punct de vedere, se justifică etica medicală prin oprirea utilizării tehnicilor care prelungesc existența, când aplicarea lor impune bolnavului încercări sau suferințe disproporționate avantajelor estimate.

Principiul echivalenței. Unii membri ai corpului medical consideră că este mai ușor să nu se întreprindă un tratament, decât să se întrerupă un tratament deja început. Decizia, în fiecare caz, trebuie să aibă la bază aceleași considerații etice. Cu alte cuvinte, oprirea unui tratament nu este diferită pe plan etic de situația de a nu-l fi început.

Principiul relativității. Considerațiile precedente se bazează pe principiul că viața nu este un bun absolut și nici moartea un rău absolut. Sosește un moment, diferit în timp, în funcție de bolnavi, unde eforturile de prelungire a vieții cu ajutorul mijloacelor tehnice, poate fi în opoziție cu valorile personale cele mai înalte. În aceste circumstanțe eforturile pentru prelungirea vieții trebuie să facă loc altor forme de îngrijire.

Iată deci, câteva dintre aspectele bioetice pe care boala canceroasă le pune în egală măsură medicului și bolnavului în drama acestui flagel care, mai devreme sau mai târziu, atinge orice formă de viață.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire