pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Chemată să fie soră

Dacă acum câțiva ani ar fi venit vreun tânăr să-mi ceară fiica în căsătorie, n-aș fi acceptat aceasta niciodată. Era singura mea fiică și ca tată îmi plăcea să mă mândresc cu ea, indiferent cu cine vorbeam.

Băieții, trei la număr, erau și ei printre subiectele mele de discuție cu alții, ba de multe ori îi vorbeam doar la superlativ, dar pe fiică, pentru că era singura fată, o iubeam mai mult și îi împlineam toate mofturile. Într-un oarecare fel știam că mă comport în mod egoist cu ea. Luasem mult prea în serios expresia "fata mea", de aceea nu suportam să știu că întârzie seara acasă, iar dacă aș fi auzit că are un prieten m-aș fi înfuriat și mai tare. Așa se face că într-o seară, în timp ce eram cu toții la masă, profitând de un moment de liniște, fiica mea, singura mea fiică, și-a exprimat în prezența tuturor dorința de a-și dedica viața lui Dumnezeu intrând într-o mănăstire. Fără să stau prea mult pe gânduri și fără să-i răspund verbal i-am tras pentru prima dată în viața ei o palmă, apoi, plin de furie, am ieșit afară. Nu puteam să cred și să accept ceea ce auzisem. O iubeam atât de mult, o protejam de ceea ce tinerii numesc astăzi "a fi în pas cu moda" și acum ea voia să-și închidă viața într-o mănăstire? În final, să se căsătorească aș fi acceptat, dar aceasta nu puteam s-o accept. Era prea mult pentru mine. Simțeam cum de furie îmi clocotea sângele în vene. Pentru că mama nu avusese o reacție ca a mea, pe moment am crezut că între ele avusese loc o înțelegere, dar nu era așa. Oricum, eram total împotrivă. Am început să-i las o libertate totală. Nu mă interesa ora când pleca și când venea, cu cine ieșea sau cu cine venea, toate acestea cu gândul că doar se va răzgândi și nu-mi va mai aminti niciodată de dorința ei, care, să fiu sincer, îmi schimbase puțin viața. Ea însă persista în hotărârea luată, ceea ce m-a determinat să fiu și mai violent. Într-o zi, fiica mea nu a mai venit la micul dejun. Știam că s-a culcat mai târziu, de aceea nu m-a preocupat prea mult. Se apropia însă ora prânzului, iar ea rămânea cu încăpățânare în pat, după cum credeam eu. Dar ea nu mai era de mult nici în pat, nici în casă. Plecase acolo unde deseori îmi spunea că se simte chemată, dar unde eu nu o voiam. Trei ani nu am vrut s-o văd, s-o aud la telefon sau să-i citesc vreo scrisoare, deși deseori îmi cerea iertare pentru modul în care plecase și mă ruga ca împreună cu mama ei să-i fac o vizită la ceea ce ea numea mai întâi postulandat, noviciat și apoi mănăstire unde se afla nu de mult timp. I-am făcut o vizită, dar nu cu mama ei, ci singur. Nu aveam mașină personală, așa că am hotărât să merg cu alte mijloace de transport. Am schimbat un tren și acum mă aflam în altul care avea să mă ducă direct în localitatea unde fiica mea între timp devenise soră.

Mergând cu trenul, fără să vreau, am auzit două persoane vorbind cu patos despre surorile care activează în comunitatea lor. Era sigur o discuție care evidenția doar lucruri bune despre ceea ce mie mi se părea o prostie, și anume viața de mănăstire. Erau apreciate surorile și în special una care, spuneau ele, este micuță, blondă și cu simțul umorului și care venise de curând. Nu am intrat în discuție, dar mi-am dat seama din cele auzite că era vorba chiar de fiica mea. Nu pot să spun ce am simțit în acel moment. Oricum, vechile mele sentimente de furie au încetat pentru totdeauna. Din acel moment am început să-mi iubesc cu adevărat fiica, așa cum trebuie un părinte să-și iubească propriul copil. Mi-am amintit cum mă mândream cu ea, iar acum se mândresc alții. Aceasta mi-a dat curaj, de aceea nu pot descrie în cuvinte clipa reîntâlnirii. A fost ca și cum m-aș fi născut a doua oară. Copilul meu îmbrăcat cu haine frumoase, cu zâmbetul pe buze, mi-a dat un cu totul alt sens vieții. Abia atunci mi-am dat seama ce a însemnat acea palmă din seara în care mi-a spus că va merge la mănăstire. În loc s-o descurajez, așa cum credeam eu, a încurajat-o și mai mult și acum primesc și eu din curajul ei. Aveam impresia că plecând la mănăstire o voi pierde cu totul, dar nu este adevărat. De fapt, am câștigat nu doar un ginere și câțiva nepoți, ci i-am câștigat pe toți cei pe care fiica mea, soră fiind, îi va face fericiți orientându-i spre Dumnezeu. Cum mai puteam eu să mă împotrivesc unei astfel de vocații? (Mihai).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, septembrie 2001
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire