pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Bucuria din ziua de Paști

În Vinerea Sfântă, în cadrul ceremoniilor care au loc, există un moment în care preotul aduce pe altar o cruce acoperită, o dezvelește parte cu parte în timp ce cântă refrenul: "Iată lemnul crucii, pe care a atârnat mântuirea lumii".

După ce crucea este dezvelită complet este purtată, de obicei, de ministranți spre a fi adorată. Credincioșii se apropie, îngenunchează și sărută chipul Mântuitorului în semn de prețuire și respect pentru jertfa sa de pe cruce. Între timp, cei prezenți cântă un imn vechi numit: "Plângerea Mântuitorului". Este un moment deosebit de emoționant, plin de încărcătură spirituală. Nu se poate, într-un astfel de moment, să nu-ți vină în minte tot ceea ce înseamnă suferință.

Pentru mine, acel moment este, cred, pe lângă bucuria sărbătorii Paștelui și a Crăciunului, unul dintre cele mai profunde. Oamenii, și ei ființe suferinde, se apropie în pas de procesiune, îngenunchează și sărută crucea celui care a suferit pentru noi. Ceea ce mă impresionează și mai mult sunt chipurile oamenilor. Îi văd obosiți, suferinzi, bătrâni, dar și tineri plini de viață, îi văd pe copii împreună cu mamele lor. Toți au pe chip ceva special, diferit de restul celebrărilor. E parcă o întâlnire a suferinței cu suferința. E ceva care peste doar două zile va deveni bucuria învierii.

Mi s-a întâmplat ca, după ce am sărutat chipul Mântuitorului de pe cruce, să aud în spatele meu un copil care îi spunea mamei sale: "Isus are bubă?" "Da, i-a răspuns mama, are bubă, pentru că i-am făcut-o noi". Și l-a ajutat și pe el să sărute chipul suferind al lui Isus.

La sfârșitul celebrării, am oprit-o și am apreciat-o pentru modalitatea în care i-a răspuns copilului. Mi-a spus atunci cât de greu îi vine să se ocupe de acel copil și de ceilalți patru pe care îi mai avea și care, între timp, o înconjurase. Mi-am dat seama din îmbrăcămintea lor că erau o familie săracă. Aveau în schimb o seninătate de invidiat în priviri. Cum s-au strâns în jurul ei, a început să le aranjeze hainele și au pornit spre casă. Pe fețele lor se putea citi un fel de suferință îmbinată cu bucuria a ceva sigur. Mi-a venit în minte să-i chem în ziua de Paști pentru a lua prânzul împreună, iar invitația le-a plăcut. Astfel, în ziua de Paști, pe lângă soțul meu, mai aveam alte șase persoane la masă. Copiii mei s-au căsătorit și au plecat la casele lor. Mai veneau din când în când, dar le era și lor greu, pentru că erau departe. Eram însă bucuroasă de oaspeții pe care îi aveam și m-am străduit ca totul să fie frumos și bine. Îi știam pe copii și pe mama lor. Rămăsese văduvă de curând, soțul murindu-i într-un accident. Acum, ea încerca să crească cei cinci copiii în frica lui Dumnezeu, de aceea le dădea o educație religioasă pe măsură. La urmă mi-au făcut și ei o surpriză. Mi-au spus câte o poezie, iar fetițele mai mari mi-au cântat un cântec de înviere.

Pot să spun că în acea zi am fost cu adevărat fericită. Am văzut în zâmbetul copiilor și în mulțumirile mamei chipul înviat al Mântuitorului, a cărui cruce o venerasem în Vinerea Sfântă. Le-am propus să rămânem prieteni și i-am invitat să mă mai viziteze. Isus Cristos înviat îmi făcuse un dar: această mamă cu cei cinci copii ai ei. Acum, când îi văd, îmi amintesc de ziua de Paști. (Clara)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire