pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Constatare la fața locului

M-am întrebat de multe ori de ce oamenii iubesc mai mult banii, alcoolul, infidelitățile, dorința de putere, într-un cuvânt, răul în locul binelui. La început nu era nimic din toate acestea. Dumnezeu, când i-a făcut pe primii oameni, i-a făcut din iubire pentru iubire. El însuși era iubirea. Astăzi ca și atunci femeia simte nevoia să aibă pe cineva alături pentru a se simți în siguranță. Bărbatul, la rândul său vrea să-i fie apreciat, să știe că, întorcându-se acasă, găsește un cuib de iubire. Până aici toate par a fi doar cuvinte frumoase. Dar dacă am renunța și la ele, ce s-ar alege de oameni?

Întâmplarea pe care vreau s-o fac cunoscută are loc în contextul în care tocmai reveneam de la sfânta Liturghie, împreună cu soția. Aproape de biserică, pe marginea unui șanț, era căzut un om beat. Instinctiv am simțit că trebuie să merg mai departe, aceasta chiar dacă veneam de la Liturghie și nu întâmplător, poate, preotul tocmai vorbise despre iubire. Evanghelia din acea zi era despre samariteanul milostiv. Acum eu însumi eram în postura de a fi un samaritean milostiv. Dar diferența dintre cel bătut de tâlhari pe drumul spre Ierihon și omul căzut pe marginea șanțului era cât se poate de mare. Primul nu avea nici o vină, acesta din urmă purta toată vina. Celui dintâi nu-i cunoșteam nici măcar numele, acestuia din urmă îi cunoșteam și numele, și familia, și situația socială în care abia se zbătea. Primul a ajuns în starea în care era fără voia sa, acesta din urmă era conștient de situație și nu făcea nici un efort să-și revină.

"Ce facem?", am întrebat-o pe soție. "Ce să facem? a răspuns soția. Cine l-a pus să bea?" "Nu-l putem lăsat aici", am intervenit eu și am încercat să mă apropii să-l ajut. Nici nu-l atinsesem când a început să strige cât putea de tare: "Lasă-mă! Lasă-mă aici!" Și l-am lăsat! Ne-am continuat drumul spre casă vorbind despre acest om.

Era căsătorit de mulți ani. Copiii l-au părăsit încă de la vârste fragede. S-au ajutat unul pe altul, iar acum erau departe și nu mai voiau să audă despre tatăl bețiv. Soția era singura care, în ciuda greutăților, îi rămăsese aproape. Din cauza acestui prost obicei își făcuse chiar și mulți dușmani. De fapt, într-un oarecare fel se automarginalizase. Credea să poate să rezolve problemele de unul singur. Astfel a crezut toată viața, iar acum zăcea lângă un gard. Sigur, nu era o noutate, dar era ceva ce se repeta pentru a nu știu câta oară.

Ajunși acasă, mă întrebam împreună cu soția dacă merită să trăiești astfel; viața proprie devine un Calvar, dar și a celorlalți din jur. Instinctiv m-a îmbrățișat și mi-a spus: "Îi mulțumesc lui Dumnezeu că ești soțul meu". Nu știu dacă soția acelui om are vreo vină pentru tot ceea ce suferă, dar știu un singur lucru: poate și din cauza suferinței ei noi ne înțelegem atât de bine. Am îmbrățișat-o și eu și i-am zis: "Astăzi nu am fost lăsat să fiu un samaritean milostiv, chiar cel căzut m-a refuzat, în schimb știu un singur lucru, Dumnezeu ne-a hărăzit unul pentru celălalt pentru a ne iubi. Aș vrea să nu se întâmple niciodată în familia noastră ceea ce am întâlnit întorcându-ne de la sfânta Liturghie. Îți promit ca voi face totul pentru aceasta!" (Iacob)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, februarie 2005
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire