pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Și glumele sunt bune

Încă de mică am învățat să încep fiecare zi cu semnul sfintei cruci și cu o mică rugăciune. Seara, înainte de a mă culca, la fel, spun o rugăciune. Așa am fost crescută, așa m-am obișnuit și așa voi face până când Dumnezeu mă va scoate din această lume. Când am crescut mai mare, mama m-a mai învățat un lucru; activitățile mai importante să le încep cu o mică rugăciune sau măcar cu semnul sfintei cruci. Și m-am obișnuit așa. Nu sunt nicidecum o fanatică în ale credinței. Am simțit de multe ori ajutorul lui Dumnezeu și sunt convinsă că așa e bine. Și dacă ziua o încep cu o rugăciune, dacă activitățile mele importante încep cu o rugăciune, cu atât mai mult noul an începe în familia mea cu o rugăciune. Nu pot să exprim în cuvinte bucuria pe care o am atunci când, imediat după începerea noului an, primesc binecuvântarea preotului pentru casa și familia mea. Ce mai, e sărbătoare! Așa am văzut la părinții mei și așa consider că e bine; când vine preotul cu binecuvântarea casei să fie sărbătoare.

Există în parohia din care provin un obicei foarte frumos cu ocazia binecuvântării caselor. Cine consideră cu adevărat o sărbătoare vizita preotului, pe lângă curățenia casei, pe lângă curățirea de păcate prin sacramentul Spovezii, pregătește din timp plăcinte și vin. După rugăciunea propriu-zisă, preotul este invitat să guste din vin și din plăcinte, după care, ceea ce rămâne este împărțit tuturor celor prezenți. După plecarea preotului sunt invitați vecinii și rudele și cu toții ne bucurăm de binecuvântarea primită și de faptul că Dumnezeu ne-a ajutat să intrăm într-un nou an.

Odată însă un cumnat de-al meu a pățit-o! Nu prea frecventa biserica. De altfel era o persoană liniștită. Nu era cunoscut cu cine știe ce obiceiuri rele. Avea o familie bună, cu soția și copiii credincioși. Cu toate acestea el rămânea în continuare fără o motivație solidă care să-i justifice lipsa de la sfânta Liturghie duminicală. Nu avea nimic cu nimeni! Probabil era vorba de o simplă delăsare care, cu timpul, s-a transformat în obicei.

În ziua în care preotul a venit cu binecuvântarea caselor, cumnatul împreună cu sora mea erau la mine. Bineînțeles, nu puteau pleca. Nu ar fi fost frumos din partea lor. Așa că, fără să vrea s-au întâlnit cu părintele. Am uitat să precizez, ei nu aparțineau de parohia noastră iar preotul nu-i cunoștea. După terminarea rugăciunii de binecuvântare a casei, văzând că eram mai mulți ca de obicei, preotul s-a adresat cumnatului zicându-i: "Când veniți să reparați clanța de la ușa bisericii?"

"Care clanță", i-a răspuns cumnatul? "Cea pe care ați stricat-o", a continuat preotul. "Dar eu sunt din altă parohie". "Știu, a replicat preotul, mi-am dat seama pentru că nu v-am văzut niciodată până acum. Totuși, aveți de reparat clanța de la ușa bisericii dumneavoastră". "Părinte, dar eu nici nu prea merg, cum să stric clanța?" Oarecum rușinat, a recunoscut: "Da, aveți dreptate, nu prea merg. Nici eu nu știu de ce, dar nu prea merg. Acum, că tot m-am făcut de rușine în fața tuturor, când putem sta puțin de vorbă?" Și preotul i-a fixat o întâlnire după terminarea binecuvântării caselor. După un timp avea să-mi spună că acea întâlnire l-a schimbat total. Nu mergea la biserică tocmai pentru că era indiferent. A învățat atunci de la preot că în viață nu e indiferent ceea ce faci, ci totul e important, inclusiv sfânta Liturghie de duminica, rugăciunea de dimineață, de seară și dinaintea unei activități importante. (Tereza)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, ianuarie 2005
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire