pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Prin suferință la credință

E simplu să spui: "Nu am credință!" E și mai simplu să-ți trăiești viața ca și cum nu ar exista Dumnezeu. Faci ce vrei, pentru că oricum nu te trage nimeni la răspundere. Dar... haosul care în astfel de cazuri îți caracterizează viața, chiar nu deranjează pe nimeni? Dacă aș fi singur în univers, tot n-ar fi bine. M-aș plictisi! Dar dacă sunt cu alții, știu că fără cea mai mică licărire de credință îi deranjez.

Viața mea a fost caracterizată totdeauna de realitatea prezentă. Nu mi-am pus niciodată problema asumării trecutului, nici speranța în viitor. Pentru a-mi asuma trecutul era nevoie de o mărturisire serioasă, de o convertire în adevăratul sens al cuvântului, iar pentru viitor, pe lângă speranța că după această viață urmează o alta cu Dumnezeu sau fără, trebuia să mai și cred în această viață. A trăi fără credință într-o lume în care până și anii se numără în funcție de un mister al credinței, întruparea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, realizez abia acum că nu este posibil. Două mii de ani de creștinism, de credință, de speranță și iubire înseamnă totuși ceva, iar eu, întâmplător sau nu, trăiesc la capătul celor două milenii de creștinism. Ca atare, dacă aș greși crezând, aș fi primul, dar dacă greșesc necrezând?

Dumnezeu, Biserica, preoții, așa-zișii credincioși etc. nu erau pentru mine decât simple structuri, simpli funcționari care trebuiau să ducă un sistem mai departe.

Tot acest crez al meu, dacă exista cu adevărat, Dumnezeu, într-o zi, trebuia să mi-l răstoarne. Era nevoie de "o izbitură" ca a apostolului Paul pe drumul Damascului.

La vârsta de 25 de ani am făcut o complicație renală. Făcând un ecograf, mi s-a spus că am câteva pietricele la rinichi printre care și una mai mare. În acest caz trebuia intervenit chirurgical. Așa am ajuns la spital într-un salon cu alți bolnavi. Încă de seara mă avertizase că a doua zi urma să fiu operat. La fel îi spusese și unui bătrân vecin de pat cu mine. Auzind bătrânul, fără să-l intereseze de cei din jur, a început să-și facă cruce și repeta mereu: "Doamne, ajută-mă!" Repeta atât de des că la un moment dat i-am zis: "Moșule, dar nu ajunge? Chiar crezi că operația matale depinde de acest «Doamne, ajută-mă»?" La care bătrânul mi-a răspuns: "La câte greutăți am avut în viață, dacă nu aș fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, nu aș fi trecut peste ele". "Chiar crezi că există Dumnezeu?", i-am zis. Bătrânul nu mi-a mai răspuns continuând cu rugăciunile lui. În acea noapte nu am putut dormi. M-au încercat tot felul de gânduri, deși, dacă stau și mă gândesc, nu era o operație foarte grea. Dar, spre deosebire de bătrân, mie îmi lipsea ceva, îmi lipsea credința în Dumnezeu. Cu această credință, bătrânul a adormit liniștit, iar a doua zi l-am văzut așteptând cu seninătate. Dar, în loc să-l ia prima dată pe bătrân, m-au luat pe mine. Știu că m-a cuprins o frică enormă și fără să vreau, de pe buze, mi-a ieșit un "Doamne, ajută-mă!". Era pentru prima dată când eram convins că trebuie să spun așa. Și operația a mers foarte bine, chiar și perioada de convalescență, dar tot la fel de bine trebuia să mai meargă ceva: relația mea cu Dumnezeu. Abia după operație realizasem cât haos era în viața mea, cum până și tinerele pe care între timp le cerusem în căsătorie, mă marginalizau și mă luau în râs. Astăzi sunt fericit că am o familie, un crez, o credință. (Ștefan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, septembrie 2004
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire