pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Nimeni nu mi-a spus că mă iubește

Viața mea era un adevărat șantier. Făceam de toate și totuși nu făceam nimic. Vorbeam mult, îmi dădeam peste tot cu părerea, mă credeam un specialist în toate, dar în realitate eram gol. Toată această stare hazardată nu era decât o mască prin care îmi ascundeam propriile slăbiciuni, pe care, din orgoliu, nu le-aș fi recunoscut niciodată nimănui. Aveam totuși un defect vizibil, unul pe care oricât m-aș fi străduit, nu aș fi reușit niciodată să-l ascund.

La vârsta de 10 ani, jucându-mă în curtea casei cu un vecin, am alergat după el și în această alergare m-am împiedicat și am căzut cu fața într-o sapă. În urma acestui accident m-am ales cu o cicatrice mare pe față. Estetic vorbind, nu pot să spun că arăt prea bine. De fapt, povestea mea adevărată, ceea ce vreau să vă împărtășesc în mod special, aici începe. Spuneam de cicatricea provocată de acel accident. La început nu mi-am dat seama că ea îmi va putea schimba viața așa cum mi-a schimbat-o. Știu că unii copii râdeau de mine, mulți oameni mari mă priveau lung, și mai mulți erau cei care mă întrebau ce am pățit. Singurul loc unde mă simțeam cu adevărat iubit era biserica. Tinerii de aici mă înconjurau cu iubire și de foarte multe ori cu răbdare. N-am știut să fac balanța între cei care mă iubeau și cei care mă marginalizau. Căsătorindu-mă, m-am simțit deodată iubit și luat în seamă. Soția mea, care era o creștină bună, și care, recunosc, m-a luat în căsătorie absolut din iubire, a căutat să-mi facă viața frumoasă. M-a făcut să mă simt cu adevărat iubit, să trec dincolo de o cicatrice. Cu timpul însă, după ce am avut patru copii, după ce greutățile familiei au crescut, necesitățile erau din ce în ce mai mari, când locul de muncă pe care îl aveam de ceva ani a început să fie nesigur, am început să nu mai știu ce înseamnă iubirea. Eram prea ocupat cu noile necesități ca să realizez că pierd o valoare, iubirea. Dar și problemele și stresul de la serviciu, toate acestea unite cu o ușoară lipsă a rugăciunii din viața mea, m-au dus la disperare. Într-o zi, întorcându-mă de la serviciu, i-am făcut cunoscut soției gândul meu, acela de a pleca pentru un timp. I-am motivat că sunt prea obosit, că nimeni nu mă mai ia în seamă, că toți cer, că așa nu mai rezist și am plecat pentru câteva zile la un frate, într-o altă localitate cu gândul de a-mi reface viața. În realitate însă aceasta a fost greșeala vieții mele. Pe lângă cicatricea mea adăugasem acum o alta. Am abandonat serviciul și am plecat. Îmi trebuiau bani și dacă timp de câteva zile i-am avut, am rămas fără ei imediat. Stăteam la fratele meu și trăiam din mila lui. Uneori am fost nevoit să fur sau să cerșesc câte ceva pentru a supraviețui, iar fratele meu într-o zi m-a dat afară. Unde să merg? M-am întors înapoi la soția și la familia mea. Știam că plecasem din disperare, dar și din orgoliu. Și, credeți-mă, în tot timpul cât am fost plecat, nimeni nu mi-a dat nimic fără ca mai întâi să mă mustre. Nimeni nu mi-a spus că mă iubește. Doar soția, ea împreună cu cei patru copii, mi-au spus și mi-au arătat că mă iubesc. (Laurențiu)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, august 2004
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire