pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Rămâi cu noi!

Am crezut din totdeauna că sunt un invincibil, că nimeni, niciodată, nu-mi va putea schimba părerile mele în ceea ce privește Dumnezeu, Biserica și mântuirea sufletului. Ajunsesem să urăsc toate acestea doar pentru că atunci când eram mic, un coleg mi-a spus: "Tu chiar crezi că există Dumnezeu, chiar crezi că trebuie să mergi în fiecare duminică la biserică, chiar crezi că te mântuiești?" La vârsta pe care o aveam atunci, aceste cuvinte m-au convins.

Înainte de această întâmplare făcusem și prima sfântă Împărtășanie, dar eram prea mic să realizez misterul sacramentului. Mirul, recunosc că l-am primit dus de val, dar nici acest sacrament nu a schimbat mare lucru în sufletul meu. Eram deja tânăr și trebuia să mă căsătoresc. Nu puteam să stau necăsătorit, deoarece consideram că nu sunt în rând cu lumea.

Uneori știu că discutam foarte aprins cu preotul care ne-a pregătit și n-am lăsat-o pe viitoarea mea soție să trăiască cu ideea că se va căsători cu un bărbat necredincios. Chiar înainte de căsătorie am început să merg la biserică de ochii ei, dar nu mai simțeam nimic pentru ceea ce se întâmpla acolo. După ceva timp de la căsătorie mi-am exprimat fățiș dorința ca și soția s-o termine cu biserica și cu Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar dacă uneori eram și violent, ea a continuat să meargă. Într-o duminică, știu că era după Paști, după plecarea soției la biserică am avut un moment în care m-am simțit singur. Nu aveam copii, așa că am hotărât să merg la un vecin. Vecinul însă nu era acasă, era și el la biserică. Am hotărât atunci să merg la un prieten la care obișnuiam să mai merg, dar și el era la biserică. M-am întrebat: "Ce găsesc acești oameni la biserică?"

Și, datorită singurătății care mă copleșise, am mers la biserică. Imediat după ce am intrat, preotul a zis: "Rămâi cu noi, domnule, căci ziua e pe sfârșite!" Deodată am avut impresia că m-a văzut intrând și mi s-a adresat în mod direct, spunându-mi să rămân. Nu mai puteam să ies, îmi era rușine. Mă gândeam: "Dacă ies, se uită lumea după mine". Și apoi, îmi spusese preotul destul de clar să rămân și am rămas. După Liturghie l-am așteptat și l-am întrebat ce are să-mi spună și mi-a zis că nu are nimic. Totuși, am continuat, atunci când am intrat în biserică mi-ați spus să rămân. Nu v-am zis dv., a răspuns preotul. Dacă ați fost atent am citit Evanghelia cu Isus pe drumul spre Emaus. Când cei doi ucenici au ajuns în satul din care erau, Isus s-a făcut că merge mai departe, iar ei l-au rugat, spunându-i: "Rămâi cu noi, Doamne, că ziua este pe sfârșite!", iar dv. cred că ați înțeles: "Rămâi cu noi, domnule!" Dacă e așa, mă bucur că ați rămas. Și chiar nu aveți nimic să-mi spuneți, dacă tot m-ați așteptat?" "Ba da", i-am răspuns. Și i-am destăinuit întreaga mea viață. I-am zis pe rând despre prietenul meu care mă îndepărtase de biserică, i-am zis despre încăpățânarea mea ulterioară, iar el mă asculta cu atâta liniște și calm, că uitasem de singurătate, de trecutul fără Dumnezeu, de familia pe care o întemeiasem doar pe principii umane. La un moment dat, preotul mi-a zis: "Și ce vă împiedică să faceți o spovadă bună și să vă schimbați viața?" Dacă tot sunteți aici... (Isidor)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, aprilie 2004
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire