pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Schimbul

Am ajuns zilele acestea la spital, unde lucrez ca infirmier. După ce am îmbrăcat halatul alb, am ieșit puțin și m-am dus în capelă. Am ales un loc retras în spatele unei coloane. E o noutate să vezi tinerii din personal stând în biserică și rugându-se. Nici aspectul meu fizic, cu barbă deasă și cu părul puțin mai lung, nu e specific unui infirmier. Poate că dă impresia de contestare permanentă, și mă face să simt priviri în spate când merg pe stradă.

Pe de altă parte, astăzi am nevoie mai mult ca oricând să rămân singur. Încep să recitesc foaia cu Liturghia de duminică care este pe bancă, dar nu reușesc să urmăresc lectura. Puțin înainte de a ieși din casă, pentru a veni la lucru, primisem știrea morții neașteptate a unei mătuși, soră a tatălui, și el decedat anul trecut. Rămăsesem deosebit de legat de ea. Totuși, cu această durere puternică înăuntrul meu am venit la lucru. În ultimul moment, nu aș fi reușit să-l anunț la timp pe șeful personalului de absența mea și, fiind duminică, ar fi fost greu să găsesc pe cineva care să mă înlocuiască. Și apoi putea părea o scuză. Sunt atâția care inventează morți ale rudelor pentru a justifica o absență nemotivată!

Cufundat în aceste gânduri, nu am observat că puțin mai încolo s-a așezat o femeie în vârstă. I-am remarcat prezența doar când m-a întrebat cât este ceasul. Mi-amintesc că o întâlnisem deja puțin mai devreme, la intrarea în spital, în timp ce căuta ceva în coșul de gunoi și mi-am amintit că acest lucru mă duruse.

Am mai rămas încă câteva clipe în capelă, apoi, apropiindu-se momentul când trebuia să intru în tură, mă cuprinde graba de a-mi schimba colegii. Ultimele minute de lucru îi fac pe toți mai nervoși și așteaptă cu nerăbdare să plece acasă. Sunt mulțumiți că astăzi pot să-i înlocuiesc mai devreme.

Bătrânica, văzându-mă că plec, se îndreaptă spre mine și începe să discute. Aș vrea să plec, continuu să mă gândesc la durerea mea, dar de la un timp încoace mi-am propus să nu evit nici o persoană care-mi iese în cale și simt că nu pot s-o las astfel, fără s-o ascult.

La început, rămân în picioare, apoi, observând că discuția se prelungește, pentru a o face să vorbească mai comod și pentru ca să se simtă în largul său, mă așez lângă ea. Are mare nevoie să-și descarce sufletul. Îmi povestește viața ei, cum a ajuns la acel stadiu de mizerie atât de evidentă, cum înainte trăia cu soțul ei într-o casă frumoasă și avea patru haine de blană. Observ că-mi vorbește cu insistență de acele haine de blană, ca și cum ar fi vrut să acopere cu ele starea de mizerie în care se afla acum.

Apoi, de la moartea soțului, nenorocirile au venit una după alta: a fost dată afară din casă, nu a obținut pensie din lipsă de "pile", s-a perindat de la o baracă la alta și până la urmă a pierdut și cei câțiva câini și pisica ce trăiau cu ea în baracă și-i erau singurii tovarăși.

În timp ce-mi vorbea, am avut timp s-o privesc bine: haina cu tivul sfâșiat, pantofii rupți și, alături, un cărucior cu toată averea ei, pe care-mi spune că-l poartă mereu cu ea de frică să nu-i fie furat. Baraca în care stă acum, pe malul unui râu, e așezată într-o zonă frecventată de tineri care se amuză furând sau provocând distrugeri de tot felul.

În toată această mizerie e un lucru care mă mișcă: o mare demnitate care îi transpare din ochi. Aș vrea s-o ascult, să o las să se descarce până la sfârșit, dar timpul a trecut, iar acum sunt în întârziere. Mă gândesc la ajutorul pe care i l-aș putea oferi imediat, concret, pentru că poate nu a mâncat în acea zi. Îi pun în mână câțiva bani pe care-i am în buzunar, apoi, cum afară plouă tare, îi dau impermeabilul pe care-l am la mine, spunându-i că mai am unul. Pentru a nu o face să fie stânjenită, îi spun în câteva cuvinte de moartea mătușii mele, cerându-i să se roage pentru ea.

Amândoi avem ceva de dat... Văd în ea o mare înțelegere pentru această durere a mea și în ochi un simț al recunoștinței când îi spun că, în fond, pe acest pământ avem cu toții nevoie unii de ceilalți. Recunoștință poate: pentru faptul că i-am respectat demnitatea de om pe care mulți, în acele condiții, nu o iau în considerare.

Sunt gata să plec, dar mi se pare că mai pot face ceva. Îi spun să mă mai caute când trece pe lângă spital. Și pentru a-i aminti mai bine, îi scriu pe o foaie de hârtie numele meu și secția unde lucrez. Mă îndrept în grabă spre lucru. Sunt cuprins de o mulțumire profundă. Între mine și acea, bătrână s-a petrecut un schimb: nu știu cine a dat și cine a primit mai mult.

R.C.

Oraș nou
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire