pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

O lăsasem afară pe cerșetoare

Am găsit-o în fața porții, cu o fetiță în brațe, cerând de pomană. Instinctiv, mi-a venit să păstrez distanța față de acea necunoscută, care se așezase nu tocmai bine. Poate de teama de a înfrunta o problemă, poate pentru că era una din multele persoane care cerșesc și îți vine să te îndoiești: o fi adevărat?

Îi spun să mă aștepte până merg să iau ceva din casă. Dar deodată îmi vine în minte un gând: și în ea este Isus, pe care trebuie să-L iubesc! Ies, apoi mă așez și eu pe trepte, alături de ea. O întreb câte ceva și ne luăm rămas bun. Intru din nou în casă și...: "Pe Isus l-ai fi lăsat pe trepte?", mă întreb. Prin "bunele maniere" ale mele îl lăsasem afară, îmi părea rău, dar ce puteam să fac? Spre norocul meu, Nada - era numele ei - s-a întors din nou peste puțin timp, dar de această dată o invit înăuntru. Reușesc să trec peste neplăcerea pe care mi-o creează dezordinea celor două făpturi, curățenia lor nu tocmai perfectă. Micuța mă privește cu niște ochi plini de încredere. Se numește Amalia. O întreb pe mamă dacă au mâncat și le pregătesc ceva de mâncare.

Din ziua respectivă vizitele lor sunt așteptate și de fiica mea, care se miră când trece prea mult timp fără să vină la noi. De obicei sosesc când abia am terminat de spălat vasele și m-am întins puțin ca să mă odihnesc, pe la orele 14.00, chiar și în plină lună iulie. De multe ori - aproape mereu - trebuie să uit de oboseală și să încep să pregătesc sucul sau altceva pentru ea și Amalia, fetița care crește și îmi spune mătușă. Nu întotdeauna am bani să-i dau. Împart cu ea ceea ce am în casă. Nada îmi spune că și dacă nu am nimic să-i dau, ea trece cu plăcere pe la mine, deoarece simte că e ca și cum ar merge acasă la mama. Discuțiile noastre devin din ce în ce mai profunde și putem vorbi despre Dumnezeu: chiar în ziua în care mă întreabă de ce mă port astfel.

Ține să-mi spună că ea este catolică din Bosnia și că raportul nostru a trezit din nou în ea credința. Povestea ei este un catalog de suferințe. A fugit din țara ei, din Balcani, în plin război, însărcinată și cu trei copii ai surorii sale, care a murit împreună cu soțul într-un bombardament. Și soțul Nadei este dispărut: nu are nici o veste de la el. Chiar dacă mă sacrific pentru ea, nu ascund o subtilă rezervă: oare este totul adevărat? Și de fiecare dată am ocazia să reînnoiesc în inima mea iubirea dezinteresată pentru ea. Nada mă respectă din ce în ce mai mult. O conving să-l caute din nou pe soțul ei, redescoperind împreună toate acele valori ale familiei pe care oroarea războiului le îngropase în inima ei. Îi este puțin teamă să înfrunte singură această aventură; de aceea o îndemn să meargă la parohul orașului în care trăiește, să întrebe autoritățile din locul respectiv. Din cauza atâtor experiențe negative pe care le-a suferit este sceptică, dar îmi promite: "Mă duc pentru că mi-o spui tu".

Într-o zi sosește agitată, îmi spune că și-a găsit soțul, care i-a cerut să se întoarcă în țară. Este nerăbdător să-și cunoască fetița născută în străinătate. Mă imploră să o ajut, nu are bani pentru călătorie. O mai încurajez să meargă la diferite instituții să ceară, oferindu-i sfaturi și rugându-ne împreună pentru ca Dumnezeu să miște inimile. Ei îi dau o foaie de drum până la graniță. Facem calculele: are nevoie de o sumă destul de mare ca să ajungă în țara ei. Eu nu am, dar îi promit sprijinul meu, asigurând-o că vom face totul împreună: banii se vor găsi. Îmi aduc aminte că m-am gândit: chiar dacă îi voi da toată pensia mea. Important este ca această familie să se reunească.

Nada mă sună într-o seară și-mi spune că plecarea a fost anticipată, încerc s-o liniștesc, însă în seara respectivă nu reușesc să adorm. În dimineața următoare, de îndată ce m-am trezit, i-am cerut lui Isus suma necesară, adăugând că un ban în plus n-ar strica pentru cineva care trebuie s-o ia de la capăt! Îmi fac o listă cu persoanele care îmi sunt prietene. Este greu de spus aventura trăită împreună cu alte trei prietene din blocul meu. Responsabilul Caritas-ului parohial, unde lucrează una dintre ele, răspunde pozitiv la cererea noastră. Ne întâlnim cu Nada ca să-i dăm banii adunați.

Eram și noi mișcate împreună cu ea, care repeta cât de important este că ne-am întâlnit. Bucuria Nadei era a noastră, iar privirea ei plină de lacrimi m-a însoțit mult timp. Acum o lună, la un an de la faptele întâmplate, eram pe stradă și, aproape de nerecunoscut, Nada îmi iese în întâmpinare, îmbrăcată îngrijit și ca de sărbătoare. Sunt mulțumită dar și puțin dezorientată. "Ce s-a întâmplat?" - îmi spun - . "O luăm de la capăt?" Nada îmi dă de știre că s-a mutat în Italia împreună cu familia. Ea lucrează, iar soțul și-a găsit și el de lucru. Fetița merge la grădiniță, foarte fericită, la fel și cei trei nepoți orfani. Pe scurt, îmi pictează un tablou de familie normală, bine integrată în societate. Încă pot să cred că iubirea face minuni.

M.V.

Oraș nou, aug-sep 2002
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire