pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

A înjura înseamnă lașitate

Se verifică din ce în ce mai mult că cine înjură este lipsit de educație. Strada, piața, gara, autogara, bodegile etc. sunt locurile în care înjurătura este la ea acasă. Să fie înjurătura o simplă descărcare? sau poate e cea care rezolvă problemele oamenilor? Or mai degrabă este un refugiu, un semn de lașitate sau chiar un eșec? Oricum am înțelege-o, oricine ar folosi-o, în nici un caz ea nu-și găsește justificarea. De fapt, ce vină are Dumnezeu, Biserica, sărbătorile religioase... că oamenii au probleme?

Eram la binecuvântarea caselor. Coborând de la unul din etajele superioare, din spatele unei uși am auzit o persoană înjurând. Subiectul? Dumnezeu, morții și alte părți ale corpului uman. Așa ceva, gândeam eu, nu se poate! Trăim totuși într-o comunitate de oameni, chiar dacă suntem despărțiți prin ziduri. M-am gândit că dacă ar fi cineva care să-l atenționeze, poate s-ar opri, și-ar conștientiza inutilitatea soluției la care ajunsese. Cu aceste gânduri am sunat la ușa cu pricina. M-am și speriat de rapiditatea cu care s-a deschis și mai ales de bărbatul care o deschisese. Era impunător, nervos și continua să înjure. S-a simțit și mai ofensat că l-am deranjat. I-am spus că doresc să aflu adresa unei persoane. "Nu știu!" mi-a răspuns sec și scurt. "Dar cine sunteți?" I-am răspuns că sunt preotul catolic și sunt cu binecuvântarea caselor. Când a auzit că sunt preot s-a calmat deodată și mi-a spus: "M-ați auzit înjurând!". "Da!", i-am răspuns și pentru aceasta am sunat. "Nu caut pe nimeni, vă caut chiar pe dv.". "Părinte, a continuat el, am probleme, părinte!" "Vă cred, i-am răspuns, dar înjurând le-ați rezolvat? Dacă le-ați rezolvat spuneți-mi, mă apuc și eu de înjurat". Atunci i-am văzut un surâs pe față. Mi-a spus că avea probleme în familie, că fusese dat în șomaj și că nu se mai înțelegea cu soția. Cei doi copii pe care îi avea îi cereau mereu bani pentru școală. Trebuiau să mănânce, să se îmbrace, iar pensia de boală a soției precum și șomajul pe care urma să-l primească nu i-ar fi ajuns. Am insistat asupra faptului că înjurătura nu rezolvă problemele, chiar "descărcarea" cu ajutorul ei nu este o soluție. O persoană care înjură este evitată chiar și de cei care la rândul lor înjură. L-am rugat mai degrabă să stea și să calculeze ce este de făcut. Împreună cu soția și cu cei doi copii să caute soluții. Era o situație delicată, dar nu era pierdut totul. Copiii n-ar avea nimic de învățat, iar soției i s-ar agrava și mai mult boala pentru care fusese pensionată. I-am spus să se calmeze și chiar să se roage. L-am asigurat că Dumnezeu nu-i abandonează pe cei care își pun încrederea în el, numai că trebuie rugat, nu înjurat. S-a scuzat pentru atitudinea avută și m-a asigurat că va încerca să se schimbe.

A fost unul din multele cazuri pe care le întâlnim deseori pe parcursul unei zile. Ne lipsește poate curajul în a spune lucrurilor pe nume. Poate că mulți nu ar mai înjura dacă, educați prin cuvântul nostru, și-ar conștientiza inutilitatea înjurăturii. Rămâne totuși un principiu: înjurătura nu-l face pe om mai puternic, nu-l eliberează de problemele pe care le are, din contra, prin ea omul dă dovadă de lașitate, e un om care nu vrea să mai caute soluții. Dumnezeu trebuie rugat, nu înjurat, oamenii trebuie respectați, nu înjurați, eu ca persoană cu probleme trebuie să le înfrunt, nu să mă abandonez cu lașitate înjurăturii.

Pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, ianuarie 2004
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire