pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Știu că mama m-a iertat

Este luna martie, lună în care cuvântul mamă este la loc de cinste. Este luna femeilor în general și a mamelor în special. Este o ocazie potrivită pentru a reflecta asupra a ceea ce înseamnă acest mister, care este mama. Ființa cea mai dragă de pe pământ, cea care ne-a dat șansa să intrăm în această lume, care este alături de fiii ei în momentele vieții, merită să primească partea care i se cuvine: respectul și iubirea noastră, a copiilor. Dar... și aceasta mi s-a întâmplat și mie, nu mereu dăm acestei persoane respectul pe care îl merită. Sunt atâtea ocazii prin care, prin ceea ce facem, mai degrabă stoarcem lacrimi decât să o facem fericită. Iar mama, din iubire, cunoscându-ne bine, ne înțelege și ne iartă.

Am crescut ca oricare copil sub grija deosebită a părinților mei, în mod special a mamei, care nu a scăpat nici un moment fără să mă învețe ceva. De multe ori era fericită că mă are, dar alteori, prin problemele pe care i le făceam, o duceam la disperare. Am găsit-o de multe ori plângând. Era de fapt ultima ei soluție. Pot să spun că atunci când o vedeam astfel mai încercam să las de la mine, mă cumințeam cu alte cuvinte, dar apoi uitam ceea ce promiteam și o luam de la capăt. Eram și ușor influențabil. Prietenii știau de acest defect al meu și profitau cât puteau. Cu toate acestea, la școală eram un elev bun. Învățam destul de bine și-mi plăcea în mod deosebit biologia și chimia, de aceea am fost sfătuit să dau la medicină. Ideea mi-a surâs și m-am apucat mai serios de învățat. Am terminat liceul, apoi am dat la medicină. Încet, încet, relațiile mele cu părinții s-au mai răcit. Viața de student presupunea alte priorități. Când totuși ne întâlneam, problema cea mai des discutată era cea referitoare la viață. Eu învățam din punct de vedere științific și consideram că e o problemă a fiecărei persoane în parte. Mama mă învăța că viața e darul lui Dumnezeu, iar noi, ca oameni, nu avem voie să profităm de trupurile noastre, fără a ține cont de intenția Creatorului. Uneori ne și certam din cauza unor astfel de discuții. Eu vedeam problemele și din punctul de vedere al tinerilor de astăzi; mama, dacă e să țin cont de acest lucru, era considerată "în urmă".

Așa s-a făcut că după o perioadă anume de pregătire trebuia să facem un stagiu și la maternitate. Bineînțeles, abia așteptam! Eram destul de curios să văd cum apare un copil pe lume. Mai întâi ne-am pregătit teoretic, o ocazie pentru mine cum nu s-a putut mai potrivită să-mi revizuiesc concepțiile despre viață. De data aceasta în mintea mea s-a creat o nebuloasă. Științific vorbind, noi, oamenii, putem da, nu viața, ci suportul pentru viață, adică trupul. Viața rămâne totuși rezervată lui Dumnezeu. Știința, cu toată avansarea ei, nu poate explica în totalitate misterul vieții. Iată-ne așadar în sala de nașteri. Am fost numit coordonator direct pentru cazul la care aveam să participăm. A fost adusă pacienta, o femeie care era la a cincea naștere. Dar ce credeți? Am putut să rezist? Durerea ei m-a impresionat atât de mult, încât în acel moment a avut loc în mine o adevărată transformare. Imediat m-am gândit la mama mea. Tot la fel mă adusese pe lume, tot în astfel de dureri. Am ajuns acasă profund transformat și în mod instinctiv am sărutat mâna mamei cerându-i în același timp iertare pentru tot răul pe care i-l pricinuisem până atunci. A fost un gest pe care l-a meritat din plin. Nu puteam să reacționez altfel. Durerea acelei femei, mamă a cinci copii, m-a impresionat. Cu câtă durere este adus un copil pe lume! Și cât de mult mărim noi, copiii, această durere a mamelor noastre. Și sunt convins, mamele noastre nu așteaptă mult de la noi. Așteaptă doar respect, pentru că iubirea o dau ele. I-am povestit mamei cele întâmplate la maternitate, iar ea m-a mângâiat pe obraz și mi-a spus: "Dacă ți-aș fi spus eu prin câtă durere am trecut ca tu să fii în această lume, nu m-ai fi crezut, mi-ai fi răspuns că sunt "în urmă", așa cum mi-ai spus de multe ori. Acum ai văzut cu ochii tăi ce înseamnă viața, dar încă nu știi cu adevărat ce înseamnă durerea unei mame și nu vei ști niciodată".

I-am promis atunci că o voi respecta mereu și în viitoarea mea activitate de medic voi fi în slujba vieții. M-a îmbrățișat și m-a asigurat că îmi va rămâne mereu aproape. Știam că prin acest gest m-a iertat pentru tot ceea ce făcusem rău până atunci. Mare mister și mamele acestea! (Adrian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, martie 2003
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire