pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Preotul a sosit la timp

Până mai ieri am trăit și eu, cum de altfel trăiesc și alții, cu impresia că dacă este chemat preotul la un bolnav, acesta urmează să moară. Așa știau și rudele și vecinii mei. Ei înșiși au refuzat să cheme preotul atunci când cineva din familia lor era grav bolnav, motivând că nu vor ca persoana bolnavă să știe că urmează să moară. Cu aceste concepții greșit însușite m-am trezit în fața unei realități la care nimeni nu se aștepta.

Soțul meu a avut o criză de anemie. Slăbise deosebit de mult, era palid, avea amețeli și nimeni nu bănuia că aparențele ascundeau o afecțiune mult mai mare. Era vorba de ciroză hepatică. E o boală care, neîngrijită, conduce inevitabil la moarte. Dacă la început nu i-am dat mare importanță, când am văzut că se agravează, l-am internat la spital. Medicii îi dădeau și nu-i dădeau șanse. Un mare dezavantaj era și faptul că avea anemie, ceea ce îngreuna și mai mult o posibilă tratare a bolii. Trebuia intervenit mai întâi cu multe vitamine. În paralel se urma un tratament mai ușor care avea rolul de a stopa înaintarea cirozei. Între internare și fixarea tratamentului mi s-a părut că a trecut o veșnicie. Să vezi cum un om se zbate între viață și moarte și să nu-i poți face nimic, este îngrozitor. Și mai ales să știi că acel om este soțul pe care îl iubești, este tatăl copiilor, pe care de asemenea îi iubești, toate acestea fac ca momentul să fie și mai groaznic.

Aceasta era situația soțului meu în momentul în care am hotărât să-l internăm la urgențe. În acel moment încă mai era conștient. Chiar dacă era destul de palid, mai avea putere să ne privească și chiar să spere în vindecare. Din când în când toate acestea se năruiau, iar el cădea într-o inconștiență profundă. La circa o săptămână de la internare, am avut inspirația să chem un preot. Pentru aceasta trebuia să mă sfătuiesc și cu rudele, mai ales cu cele din partea soțului. Răspunsul a fost un nu categoric. "Nu vrem să moară, au răspuns ei. Cum să chemăm preotul, tu vrei să moară? Nu-l chemăm, ce o să spună? Nu, am înțeles că dacă vine preotul și îi dă Maslul imediat moare. Mai bine nu-l chemăm". Acestea erau unele din răspunsurile pe care le primeam neputincioasă.

Dumnezeu însă a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. În salon cu soțul meu se mai afla un bolnav la care rudele au chemat preotul pentru a-i administra Ungerea bolnavilor. Știam acest lucru și mă gândeam că e o ocazie potrivită să intervin și să cer acest sacrament și pentru soțul meu. Așa se face că tocmai în acel moment rudele mele erau plecate și nu rămăsese acolo decât un copil de-al meu împreună cu mine. După ce preotul a terminat cu bolnavul pentru care venise, l-am rugat să vină puțin și la soțul meu. I-am spus că și noi suntem catolici, explicându-i în câteva cuvinte situația bolnavului. Atunci mi-am dat seama că ascultasem prea mult de rude și îmi era oarecum rușine de situația care se ivise, dar se vede că Dumnezeu a avut mai mare grijă de mine și l-a adus pe acel preot la bolnavul din salon, pentru ca apoi să-l aducă și la soțul meu. Preotul m-a rugat să rămân împreună cu copilul pentru a ne ruga. De spovedit nu se putea spovedi pentru că nu mai putea vorbi, așa că a hotărât să-i administreze direct sacramentul Maslului. La câtva timp după plecarea preotului, soțul meu, despre care credeam că nu mai există nici o șansă de salvare, a deschis ochii și a început să vorbească. Eram acolo și am plâns de bucurie. Mi-a spus că, deși era în comă, a auzit tot ceea ce a spus preotul, dar nu-i putea răspunde sub nici un fel. Încet, încet a început să-și revină, i-a venit pofta de mâncare și poate e greu de crezut, dar în câteva zile, medicul mi-a spus că îi pregătește externarea. Ceea ce s-a și întâmplat. Nu-și revenise complet, dar era mult mai bine față de momentul în care îl internasem. Boala chiar îi stagnase și avea reale șanse de vindecare. Trebuia să mai urmeze un tratament și un regim special. Eram convinsă că sacramentul Ungerii bolnavilor și-a făcut efectul. L-am întâlnit pe acel preot și i-am spus despre cele întâmplate, iar el, contrar așteptărilor mele, nu s-a mirat deloc. Mi-a spus că acest sacrament are printre altele și acest rol de vindecare a trupului, bineînțeles, pe lângă vindecarea sufletească. Rudele mele au rămas fără replică, dar și pentru ele și pentru mine s-a spulberat o idee greșită și anume că, atunci când vine preotul la un bolnav spre a-i administra sacramentul Ungerii bolnavilor, acesta moare. M-am convins că nu e așa și sper să învețe mulți din pățania mea. Noroc că preotul a venit la timp, altfel... nu știu ce s-ar fi întâmplat. (Monica)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, februarie 2003
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire