pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Nu contează, tu ascultă!

Deseori îmi vin în minte cuvintele pe care mama mi le repeta mereu ori de câte ori, atunci când eram mai mic, mă certam cu frații și surorile mele. "Când veți crește mai mari, spunea ea, veți dori din toată inima să vă vedeți, să povestiți lucruri prin care ați trecut, să împărtășiți unii altora din greutățile voastre. Acum poate nu simțiți această nevoie, de aceea vă certați și vă bateți mereu, dar veți ajunge la cuvintele mele".

Sunt cuvinte pe care la acea oră nu le-am luat în serios deloc. De fapt, cred că fiecare dintre noi, atunci când am fost copii, nu am ținut seama chiar de toate sfaturile părinților. Pe unele le-am considerat învechite, pe altele le-am luat în râs, iar pe altele poate că le-am pus în practică, dar cu o oarecare strângere de inimă. Abia astăzi, la rândul meu, tată fiind, realizez cât de important era să ascult de părinți și să le iau în seamă sfaturile. Am crescut împreună cu ceilalți șapte frați ai mei: eram patru băieți și patru fete, de aceea în momentele de tensiune aveam cu cine să fac front comun. Îmi amintesc că ne certam și ne băteam de fiecare dată băieții cu fetele, aceasta sub privirile neputincioase ale mamei și sub desele amenințări ale tatălui.

Eram răi, ce mai! O vedeam deseori pe mama cum, atunci când cuvintele nu-și mai atingeau ținta, începea să plângă, dar pe noi, acest gest al ei, nu ne mișca deloc. Când am crescut mai mari ne amenința astfel: "Veți vedea, spunea ea, ce înseamnă să nu vă asculte copiii. Nu mai este mult și poate vă veți căsători și voi. Atunci veți vedea cum e să fii mamă și tată". Dar și aceste amenințări au rămas fără ecou în sufletele noastre. Eram prea zglobii ca să mai fim sensibili și la "dorințele exagerate" ale mamei, așa cum ne plăcea să le numim. A venit însă vremea să avem și noi familiile noastre; unii mai numeroase, alții mai puțin. În ceea ce mă privește nu mă pot mândri că am o familie numeroasă. Cei patru copii ai mei, în comparație cu opt câți eram acasă la părinții noștri, mă gândeam eu, nu vor crea probleme atât de mari. Dar... "m-au ajuns" cuvintele mamei. Cât de greu este să fii tată și mamă chiar și pentru un singur copil care nu te ascultă. Am pus totul pe seama schimbărilor care au avut loc în ultimul timp în societate. Am încercat să-i conving pe copii că trebuie să păstrăm un echilibru în toate. Dar nu a mers! Copiii se dovedesc a fi refractari la tot ceea ce înseamnă educație. Nimic nu prinde, nici amintirea încălcării poruncii a IV-a, nici amenințările, nici chiar asigurarea celor materiale. Gândindu-mă la ceea ce am făcut și la ceea ce mai am de făcut pentru ei, mi-a venit în minte o strategie. Pe lângă rugăciunile pe care le spunem împreună seara, înainte și după masă, pe lângă discuțiile pe care le am deseori cu ei pe teme de credință și problemele lor personale, încerc să-l apreciez pe fiecare în parte pentru ceea ce face. Astfel, chiar și micile lor greșeli devin pentru ei adevărate lecții din care învață câte ceva. Aceasta, bineînțeles, cu ajutorul nostru al părinților. Ceea ce apreciez acum la copiii mei este preocuparea deosebită pe care o au în a face totul cât mai bine. Deseori îi aud șușotind între ei: "Să nu se supere mama sau să nu se supere tata". Acum am înțeles mai bine de ce mama ne spunea mereu să avem grijă cum ne comportăm între noi frații. Face mult să înveți respectul reciproc încă de mic, din sânul familiei, dar să-l înveți bine. Când ne întâlnim cu toții, cei opt, avem multe să ne spunem. Mai ales despre copiii noștri. Cât de important este să-ți asculți părinții!... (Matei)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, septembrie 2002
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire