pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Mărturii

Inapoi la cuprins 

Am învățat să iert

Îmi plac familiile fericite. Este o plăcere să vezi cum iradiază bucuria pe fețele membrilor unor astfel de familii. Și eu mi-am dorit de multe ori să fac parte dintr-o familie, dar se pare că soarta m-a privat de un astfel de privilegiu. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva am greșit cu ceva înaintea lui Dumnezeu că am avut parte de o astfel de încercare. Sunt sigură că Dumnezeu a vrut să mă învețe o lecție importantă pentru viață: aceea a iertării.

Despre ce este vorba? Din cauza unor neînțelegeri apărute pe fondul unor lipsuri economice deosebite, tatăl meu a plecat într-o zi la serviciu, unde lucra ca zilier, iar seara, contrar obiceiului, nu a mai revenit acasă. Plecase departe într-o călătorie pe care și-o pregătise cu multă minuțiozitate fără ca noi să bănuim ceva. Împreună cu mama alertasem tot ceea ce era posibil, dar în zadar. O lună mai târziu, poștașul ne-a adus o scrisoare cu totul deosebită. Era pentru prima dată când primeam o scrisoare din străinătate, tocmai din Irlanda. Am deschis-o cu emoție și în același timp cu frică și nu mică ne-a fost uimirea când am constatat că scrisul este al tatălui meu. Ne scria să-l iertăm pentru modul în care ne părăsise. Nedumerirea noastră a crescut și mai mult când printre altele am citit: "Nu voi mai putea reveni înapoi. Viața mea alături de voi s-a încheiat. Se încheiase de mult. Cea cu care am venit eu aici vă înlocuiește foarte bine. Iertați-mă încă o dată că v-am părăsit astfel". Aceasta a fost "bomba" care a declanșat ceea ce avea să urmeze. Într-un exces de furie și văzând că tata nu vrea să mai aibă răspunderea familiei, mama m-a determinat să plec unde vreau, pentru că, spunea ea: "N-am cu ce te întreține. Caută-ți singură un rost în viață". Și am început să caut.

Mai întâi trebuia să mă împac cu mine însămi, să mă împac cu ideea că sunt o persoană nedorită, marginalizată chiar și de proprii mei părinți. Nu-mi rămăsese decât credința în Dumnezeu pe care o primisem la Botez și la prima sfântă Împărtășanie. Știam ce înseamnă iertarea, dar îmi era greu s-o practic. Prea ușor mi s-a schimbat viața. Era nedrept ceea ce se întâmplase cu mine, de aceea am început să-i cer cont lui Dumnezeu, însă el întârzia să-mi răspundă. În schimb a venit un răspuns din partea mamei. Îmi spunea că primise un alt fel de plic din Irlanda, în care citise cu groază că tatăl meu murise într-un accident. Acum dorea să revin din nou acasă. Când ne-am reîntâlnit ne-am îmbrățișat și am plâns mult. Am plâns pentru soarta tatălui meu, am plâns pentru gestul nesăbuit făcut de mama. Pe tata îl iertasem. Știam că mă iubea și că odată ar fi venit acasă, chiar dacă acolo departe unde era își construise o altă viață. Așteptam clipa în care aveam să fim din nou împreună. Și am fost: un tată pe care îl iertasem și îl înțelesesem, o mamă pe care o iertasem și o îmbrățișasem și pe care nu voiam s-o mai părăsesc niciodată și un Dumnezeu care îmi dăduse forța necesară să-i iert. (Alina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Lumina creștinului, ianuarie 2001
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire