pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Cuprinscapitolul anterior XV. PLANIFICAREA FAMILIEI DUPĂ MORALA CATOLICĂ

Pentru reglementarea nașterilor este îngăduit un singur mijloc: înfrânarea permanentă sau periodică din partea soților.

Trebuie să recunoaștem că această unică soluție care este îngăduită pentru reglementarea nașterilor, mai ales când e vorba de o înfrânare frecventă și prelungită, nu e ușoară; uneori cere chiar eroism. Aceasta face ca uneori să se formuleze următoarea obiecție: Nimeni nu este obligat să facă imposibilul; însă pentru soți înfrânarea de lungă durată este imposibilă; prin urmare, ei nu pot fi obligați la așa ceva, având dreptul să se folosească de alte mijloace.

La această obiecție răspunde papa Pius al XII-lea: "Din premise parțial adevărate se trage o concluzie falsă; pentru a ne convinge de lucrul acesta este suficient să inversăm termenii argumentului: Dumnezeu nu obligă la ceea ce este imposibil; însă Dumnezeu îi obligă pe soți la înfrânare, dacă unirea lor nu poate avea loc conform normelor naturii; deci în acest caz înfrânarea este posibilă. Înseamnă să aduci o insultă bărbaților și femeilor timpului nostru considerându-i incapabili de un eroism prelungit. Astăzi din atâtea motive (papa avea încă vie în minte imaginea ultimului război mondial) se practică eroismul într-un grad și pe o durată care în alte timpuri s-ar fi crezut cu neputință. Pentru ce, așadar, acest eroism, dacă împrejurările îl cer într-adevăr, să fie oprit la limitele indicate de patimile și înclinațiile naturii?" (31.X.1951).

Nu numai creștinismul susține posibilitatea înfrânării în cadrul căsătoriei. Și Gandhi, marele om de stat al Indiei, susținea această posibilitate. Recent, ministrul indian Kandraskar lansa un apel în care cerea soților indieni să trăiască timp de un an în înfrânare desăvârșită deoarece - spunea el - "castitatea este sistemul cel mai sigur și cel mai economic pentru reducerea nașterilor".

În plus, soții creștini știu că pe lângă forțele lor naturale se pot sprijini pe ajutoarele puternice ale harului.

Fără îndoială că înfrânarea din partea soților poate da naștere unor inconveniente grave. Conciliul al II-lea din Vatican recunoaște acest lucru când spune că "acolo unde este întreruptă intimitatea vieții conjugale nu rar se află în pericol fidelitatea și poate fi compromis binele copiilor; și în acest caz se află în pericol educația copiilor și curajul de a accepta alții".

Totuși, după ce condamnă soluțiile neîngăduite, Conciliul așează ca punct de plecare al oricărei soluții corecte principiul că "nu poate exista contradicție adevărată între legile divine ale transmiterii vieții și datoria de a favoriza iubirea conjugală autentică".

 

Metoda Ogino-Knaus

Pe la 1930 descoperirea așa-numitei metode Ogino-Knaus a pus pentru morala căsătoriei o problemă foarte importantă. Doi învățați, japonezul Kyusahu Ogino și austriacul Hermann Knaus, au descoperit care sunt la femeie perioadele de fecunditate și infecunditate. Pe baza acestei descoperiri s-a elaborat metoda înfrânării periodice, adică a înfrânării în perioadele de fecunditate.

Problema care s-a pus a fost aceasta: e permis soților să se folosească de căsătorie în zilele pe care noua descoperire le indică infecunde? Pius al XII-lea a dat răspuns afirmativ. De fapt el nu a făcut altceva decât să confirme doctrina tradițională a Bisericii care permite ca soții să se folosească de căsătorie și atunci când împrejurări ocazionale sau permanente fac improbabilă sau imposibilă fecundarea, cum este cazul cu persoanele în vârstă sau un anumit timp după ce femeia naște.

Biserica nu a restrâns niciodată uzul căsătoriei la zilele sau perioadele de fecunditate. "Dumnezeu - notează Paul al VI-lea în Humanae vitae - a orânduit cu înțelepciune legi și ritmuri naturale ale fecundității, care distanțează deja de la sine succesiunea nașterilor" - ceea ce arată clar că din dispoziția naturii și din voința lui Dumnezeu actul conjugal nu are ca scop exclusiv nașterea copilului.

Principiul general îl formulase clar papa Pius al XI-lea deja în 1930: "Nu se poate spune că acționează împotriva ordinii naturii acei soți care se folosesc de dreptul lor, în modul cuvenit și natural, chiar dacă din cauze naturale fie de timp, fie alte situații, nu se poate naște o nouă viață" (Casti connubii).

Același principiu îl reamintește Paul al VI-lea: actele conjugale "nu încetează să fie legitime dacă, din cauze independente de voința soților, se prevăd a fi infecunde" (Humanae vitae).

 

Învățătura papei Paul al VI-lea

De la bun început trebuie precizat bine că una este ca soții să se folosească de căsătorie în perioadele cunoscute în mod natural infecunde și alta este ca ei să provoace perioade infecunde pentru a se putea folosi de căsătorie.

"Biserica - spune Paul al VI-lea - este consecventă cu ea însăși când reține ca fiind permisă recurgerea la perioadele infecunde, în timp ce condamnă ca fiind întotdeauna nepermisă folosirea directă a mijloacelor care împiedică fecundarea... În realitate, între aceste două cazuri există o deosebire esențială: în primul caz soții se folosesc în mod legitim de o dispoziție naturală; în celălalt caz, ei împiedică dezvoltarea unor procese naturale".

Papa nu omite să atragă atenția când intervine în aceste probleme privind viața conjugală cu autoritatea primită de la însuși Cristos. "Noi intenționăm să dăm răspuns la aceste probleme grave în virtutea mandatului încredințat nouă de Cristos". Și fiindcă "Duhul lui Dumnezeu asistă Magisteriul atunci când acesta propune doctrina", credincioșii sunt invitați să dea ascultare învățăturii propuse, "având în vedere lumina Duhului Sfânt, cu care sunt în mod deosebit înzestrați, după cum ne spune și Conciliul al II-lea din Vatican, Păstorii Bisericii pentru a învăța adevărul".

Paul al VI-lea a considerat necesar să intervină în aceste probleme grave de moralitate conjugală cu Enciclica Humanae vitae, pentru a opri răspândirea unor opinii teologice sugerate mai mult de dorințele și patimile lumii decât de învățătura lui Cristos. Sunt vizate în special două opinii.

Prima exagerează exigențele iubirii conjugale, susținând că iubirea conjugală trebuie să se exprime și să se alimenteze prin actul conjugal fără să se țină cont de celălalt scop pentru care acesta este destinat: procreația. Documentul papal atrage atenția că dacă în săvârșirea actului conjugal nu i se respectă acestuia natura, nu numai că nu se favorizează ci, dimpotrivă, este compromisă orice iubire conjugală autentică. "A te folosi de acest dar divin, distrugându-i, chiar și parțial, semnificația și finalitatea, înseamnă a te împotrivi naturii bărbatului ca și aceleia a femeii și legăturii celei mai intime dintre ei".

A doua opinie vizată de Enciclică este aceea care susține așa-zisul principiu al totalității. Conform acestui principiu procreația ca scop al căsătoriei nu este legată de fiecare act conjugal în parte, ci de viața conjugală în totalitatea, în ansamblul ei. Însă papa precizează că moralitatea este o însușire inerentă fiecărui act uman, întrucât este săvârșit în mod liber.

"E greșit a gândi că un act conjugal, în mod voit infecund și ca atare în mod intrinsec rău, poate fi făcut bun de ansamblul unei vieți conjugale fecunde".

Un lucru extrem de important pe care îl subliniază papa: a trăi viața de căsătorie conform ordinii stabilite de Dumnezeu în natură și în sfințenie creștină nu e lucru ușor. Dar nu e mai greu decât a trăi în corectitudine naturală și sfințenie creștină în celelalte sectoare ale vieții.

E un lucru știut: virtutea e grea, iar viciul este ușor. Însă virtutea înseamnă triumful omului, pe când viciul înseamnă falimentul lui.

Apoi, în creștinism virtutea este ajutată și sprijinită de harul lui Dumnezeu. Dacă nici o virtute nu se poate obține fără ca omul să recurgă la mijloacele naturale și supranaturale care îi stau la îndemână, cu atât mai puțin poate fi dobândită această virtute.

Deși presupune uneori jertfă și renunțare, castitatea conjugală rămâne totuși singurul izvor de bucurie și mulțumire pentru soți, care apoi se răsfrânge asupra întregii familii.

"Castitatea conjugală cere strădanie serioasă și multe eforturi individuale, familiale și sociale. În plus, ea nu se poate realiza fără ajutorul lui Dumnezeu care sprijină și întărește bunăvoința oamenilor".

 

Câteva indicații pentru soți cu privire la folosirea corectă a metodei Ogino-Knaus

Soților le este îngăduit să se folosească de căsătorie în ciclurile de infecunditate naturală și nu provocată. Dar trebuie să adăugăm imediat că folosirea de căsătorie în aceste perioade nu trebuie lăsată pe seama întâmplării sau a capriciului.

Înainte de toate este evident faptul că soții, în virtutea căsătoriei lor, se află într-o stare de viață orientată de la sine spre procreație: "Aceasta este îndatorirea caracteristică ce conferă valoare propriei lor stări. Starea matrimonială conferă anumite drepturi, dar impune și anumite obligații; există, prin urmare, fără îndoială, pentru soți, o obligație a fecundității. După cum e clar, fecunditatea căsătoriei nu rezultă din rațiuni politice sau din preocupări demografice, sau din prejudecăți naturaliste, ci doar din natura căsătoriei și din motiv de caritate; individul și societatea, poporul și statul, Biserica însăși depind în ceea ce privește existența lor conform ordinii voite de Dumnezeu, de căsătoria fecundă" (Pius al XII-lea).

Astfel, ar fi o comportare nepermisă din partea soților ca ei, în mod deliberat și sistematic, să se folosească totdeauna de căsătorie numai în perioadele de infecunditate, afară de cazul că ar fi determinați la aceasta de un motiv grav, căci s-ar împotrivi naturii înseși a condiției lor de căsătoriți.

"A îmbrățișa starea de căsătorie și a te folosi permanent de dreptul care îi este propriu și care e îngăduit numai în cadrul ei și în același timp a te sustrage permanent și în mod deliberat, fără un motiv grav de la îndatorirea de căpetenie, ar însemna un păcat împotriva sensului însuși al vieții conjugale. Voința de a evita în mod obișnuit fecunditatea unirii lor, continuând totuși să-și satisfacă pe deplin senzualitatea lor, nu poate rezulta decât dintr-o falsă apreciere a vieții și din motive străine de normele moralei".

Căsătoria trăită în felul acesta își pierde orice justificare și orice noblețe, transformându-se într-un egoism instituționalizat și într-un hedonism instituționalizat.

Altfel stau lucrurile când soții limitează uzul căsătoriei la perioadele infecunde pentru motive reale și grave. În cazul acesta comportarea soților e permisă.

"Dacă pentru a distanța nașterile există motive serioase, rezultând din condițiile fizice sau psihologice ale soților sau din împrejurări din afară, Biserica învață că atunci e îngăduit să se țină cont de ciclurile naturale ce țin de funcțiunile generative pentru uzul căsătoriei numai în perioadele infecunde și să se reglementeze astfel nașterile fără a călca în picioare principiile morale"... Așa învață Paul al VI-lea în Humanae vitae, urmându-l pe Pius al XII-lea.

Soții care se folosesc în felul acesta de căsătorie pot verifica sinceritatea dacă atitudinea lor este însoțită de regret și dacă au dispoziția de a se folosi normal de căsătorie îndată ce motivele ar dispărea.

De obligația fecundității în căsătorie, spune Pius al XII-lea, "pot scuti, chiar pentru un timp îndelungat sau chiar pentru toată durata căsătoriei motive serioase, cum sunt cele care nu rar se găsesc în așa-zisele indicații medicale, eugenice, economice, sociale. De aici rezultă că observarea perioadelor infecunde poate să fie permisă sub aspect moral și în condițiile menționate dacă se adeveresc" (Pius al XII-lea).

Subliniem ordinea în care papa enumera motivele care permit această atitudine în viața de căsătorie.

Mai întâi sunt menționate motive medicale: de exemplu, cazurile în care o nouă naștere, după prevederile prudente ale medicilor, ar pune serios în pericol viața mamei;

  1. motive eugenice; de exemplu, cazurile în care, după prevederile prudente ale medicilor, copilul s-ar naște cu o deficiență serioasă;
  2. motive economice, acestea la sfârșit; de exemplu, acele cazuri în care situația materială a soților nu permite mărirea familiei fără ca aceasta să fie în dauna creșterii și educației normale a copiilor.

Cine judecă dacă există sau nu motive suficiente pentru a recurge la perioadele de infecunditate și cine fixează durata recurgerii la aceste perioade? Numai soții sunt în măsură să stabilească aceste lucruri: "... Această judecată, în ultimă analiză, trebuie să o formuleze, înaintea lui Dumnezeu, soții înșiși" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Prin aceste cuvinte Conciliul nu lasă viața de căsătorie pe seama bunului plac, a imaginației sau a capriciului soților. Soții trebuie să judece realitatea în mod obiectiv, fără a se lăsa influențați de sugestiile patimii sau ale egoismului; în acest scop trebuie să recurgă la toate mijloacele naturale și supranaturale: studii, consultații, rugăciuni.

Soții creștini în formularea unei atare judecăți "nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie întotdeauna călăuziți de o conștiință conformă legii divine și să se supună învățăturii Bisericii". "Caracterul moral al comportării lor... trebuie să fie determinat de criterii obiective; soții nu pot urma căi condamnate de învățătura Bisericii" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pentru a formula o judecată dreaptă în această problemă nu sunt de ajuns numai reflecția, prudența, sinceritatea din partea soților; e indicat ca ei să ceară și sfatul altor persoane experte și virtuoase.

Un fals pretext pe care foarte des soții îl iau drept motiv pentru limitarea numărului copiilor este dorința de a le crea copiilor o anumită stare materială. Dacă este vorba de starea materială obișnuită, poate fi un motiv acceptabil. Dar dacă este vorba de o stare de viață stabilită în mod arbitrar, inspirată de ambiție, de o falsă apreciere a importanței bunurilor materiale, fără a se ține seama de învățătura lui Cristos în această privință, sau alte motive de felul acesta, evident că judecata soților nu este obiectivă. Cineva care și-ar zice, de pildă: "Am hotărât să las fiecărui copil al meu o moștenire de un miliard de lei; însă nu aș putea să fac acest lucru dacă aș mai aduce un copil pe lume" și care, bazându-se pe acest calcul, ar recurge la perioadele de infecunditate, fără îndoială că ar avea o atitudine imorală și nepermisă.

În încheiere putem spune că în problema reglementării nașterilor nu poate decide puterea politică sau colectivitatea, ci numai soții.

"În ce mod - se întreabă Paul al VI-lea - și după ce norme soții în exercițiul iubirii lor reciproce trebuie să îndeplinească acea slujire a vieții la care îi cheamă propria lor vocație de soți?"

Răspunsul îl găsim în expresia frumoasă formulată de același papă: "Paternitatea responsabilă și generoasă... E necesar ca soții să recunoască pe deplin propriile lor datorii față de Dumnezeu, față de familie, față de societate, într-o justă ierarhie a valorilor".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire