pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior VIII. IUBIREA

Iubirea este climatul natural în care trebuie să se desfășoare viața de căsătorie.

"Preaiubitul meu a vorbit; el mi-a spus: Scoală-te, prietena mea, și vino, prea frumoaso! Porumbița mea, pitită în crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi fața ta și fă-mă să-ți aud glasul; căci glasul tău este dulce și fața ta plăcută.

Preaiubitul meu este al meu și eu sunt a lui. El mi-a zis: Numele meu să fie săpat în inima ta, să fie ca o pecete pe brațul tău. Căci iubirea este tare ca moartea, iar pasiunea este neînduplecată ca locuința morților; flăcările ei sunt flăcări aprinse, sunt un foc dumnezeiesc. Torentele de apă nu pot să stingă iubirea, râurile nu pot să o ia la vale" (Ct 2,10.14-16; 8,6-7).

Citind Cântarea Cântărilor, ca de altfel și celelalte lecturi biblice din liturghia căsătoriei, găsim tot ce este mai frumos, mai respectuos, mai mare, mai duios, mai realist și mai optimist cu privire la iubirea conjugală în toate dimensiunile ei spirituale și trupești.

Iubirea este climatul natural și cel mai prielnic al vieții de căsătorie.

Acolo unde lipsește iubirea, soților le lipsește un resort puternic pentru îndeplinirea în sinceritate reciprocă a obligațiilor care le revin în viața conjugală. Într-o asemenea situație foarte ușor se poate întâmpla ca cele două elemente inseparabile - procreația și iubirea - de fapt să se separe și să urmeze căi diferite.

Iubirea curtenitoare din Evul mediu și obiceiul societății înalte din secolul al XVIII-lea de a avea o amantă exprimă acest dualism: o soție pentru procreație, o ibovnică pentru iubire, ceea ce se termina foarte ușor cu adulterul. De fapt adulterul e de cele mai multe ori rodul unei căsătorii fără iubire.

În schimb, unde este iubire totul devine ușor; caracteristicile căsătoriei: unitatea, indisolubilitatea, fecunditatea, realizarea reciprocă, apar ca un rod natural al iubirii, căci după cum spune papa Paul al VI-lea, "Iubirea conjugală e o iubire pe deplin umană..., iubire totală..., iubire fidelă și exclusivă până la moarte, ... iubire fecundă" (Humanae vitae).

Adevărata iubire este exclusivă: între persoana iubită și cea care iubește nu e loc pentru alții. O iubire pe jumătate nu este iubire, ci calcul, interes, egoism.

Pe de altă parte, iubirea, adevărata iubire este definitivă, veșnică: nu admite nici condiții, nici limite. Cine spune "iubesc dacă...", "iubesc până când..." nu iubește cu adevărat. Gândul că într-o zi iubirea se va sfârși roade bucuria prezentă a iubirii. Cine nu e capabil să iubească o persoană pentru totdeauna, nu e capabil să o iubească nici măcar o zi.

Unitatea și indisolubilitatea căsătoriei nu fac decât să exprime exigențele iubirii adevărate.

De fapt, ce înseamnă iubirea adevărată? Cuvântul iubire are o gamă foarte mare de înțelesuri: se poate merge de la iubirea asemănătoare cu iubirea spiritelor din ceruri - iubirea angelică - până la iubirea asemănătoare cu aceea a animalelor - iubirea animalică.

Iubirea care se cere în căsătorie nu e nici iubire angelică, nici iubire animalică, ci este iubire umană: o "iubire pe deplin umană - cum scrie Paul al VI-lea în Humanae vitae - adică în același timp sensibilă și spirituală". E o iubire caracteristică persoanei umane care este concomitent și indisolubil trup și suflet, simțire și minte, pasiune și voință.

Această iubire umană se deosebește în egală măsură de iubirea angelică, spiritualitate, contemplație pură, ca și de iubirea animalică, pasiune și sexualitate pură. În lumea de astăzi nu tentația angelismului corupe noțiunea justă a iubirii, ci dimpotrivă, cealaltă tentație, a sexualismului: iubirea-pasiune carnală, atracția sexuală care nu caută decât satisfacția edonistă. Nu aceasta este iubirea conjugală despre care Pius al XI-lea spune că "în căsătoria creștină deține primatul, noblețea".

Iubirea conjugală "e mult superioară simplei atracții erotice care, cultivată în mod egoist, dispare curând într-un mod mizerabil" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pasiunea, instinctul pot să îmbrace foarte ușor aparențele iubirii, dar de fapt sunt tocmai contrariul iubirii. Pasiunea înseamnă egoism; ea tinde spre altul pentru a se servi de el ca de un instrument pentru propria plăcere. Pentru pasiune nu există persoană, există numai sex; nu există celălalt ca persoană, ci celălalt e doar lucrul meu, lucru pentru mine.

Iubirea-pasiune nu înseamnă libertate, ci este tiranie de o parte și sclavie de alta. Nu poate, prin urmare, să existe un contrast mai mare decât acela dintre erotism și iubire.

Erotismul este egoism, închidere în tine însuți, subordonarea celuilalt; iubirea e altruism, este deschiderea spre celălalt căruia îi vrei binele. Pentru cel care iubește nu este bucurie mai mare decât bucuria și binele celui iubit: pentru aceasta este gata să sacrifice totul, chiar și viața sa.

Cel iubit este iubit și respectat ca persoană. Evident că o atare iubire nu se poate confunda și nici nu se poate întemeia pe instinctul sexului și pe impulsul pasiunii, care sunt nestatornice, trecătoare, ci pe rațiune și voința liberă care călăuzește și înalță sentimentul și pasiunea; iubirea este, așadar, o atitudine a omului total, nu numai a pasionalității din el.

"În căsătorie - scrie Pius al XI-lea în Casti connubii - se unesc sufletele, acestea în primul rând și mai puternic decât trupurile, și aceasta nu printr-o afecțiune trecătoare a simțurilor sau a sufletului, ci printr-o hotărâre fermă și deliberată a voinței".

Conciliul al II-lea din Vatican reamintește că iubirea conjugală este un sentiment "călăuzit de voință". Această iubire cuprinde sfera simțurilor și a pasiunii, ca și pe aceea a minții și a voinței, dar nu așa încât voința să fie tiranizată de pasiune, ci pasiunea să fie călăuzită de voință. Iubirea conjugală "fiindcă este un act prin excelență uman, este îndreptată de la persoană către persoană". Cel care iubește, iubește întreaga persoană a celuilalt; nu numai trupul, sexul, frumusețea fizică, ci în primul rând sufletul, frumusețea spirituală, persoana întreagă.

Așa se explică faptul că această iubire nu se ofilește o dată cu ofilirea fizică, nu îmbătrânește o dată cu îmbătrânirea trupurilor, de vreme ce persoana propriu-zis nu îmbătrânește, iar iubirea cuprinde persoana.

"O asemenea iubire - notează Conciliul al II-lea din Vatican - însoțește viața întreagă a soților; ba chiar se perfecționează și crește tocmai datorită acestui exercițiu generos al său". Într-adevăr, cu trecerea anilor această iubire se îmbogățește, se aprofundează, capătă stabilitate, devine ritmul unic și respirația unică a două vieți.

Nu rareori se întâmplă ca la moartea unui soț bătrân, celălalt să-l urmeze în mormânt la câteva săptămâni sau la câteva zile.

Nu același lucru se întâmplă în cazul soților tineri; în cazul lor se întâmplă doar ca unul să-și ia zilele după moartea celuilalt; semn că sunt încă două vieți; iubirea nu realizează la ei acea unitate pe care o realizează o conviețuire îndelungată.

Cu totul alta este situația cu iubirea care nu este altceva decât pasiune. Aceasta este trecătoare; se evaporă o dată cu trecerea anilor; legată fiind de fizic, are soarta fizicului: slăbește și îmbătrânește o dată cu slăbirea și îmbătrânirea trupului. Astfel încât este evident faptul că o căsătorie statornică nu se poate clădi pe pasiunea nestatornică.

Dacă în epocile trecute se dădea puțină importanță aspectului psihologic al căsătoriei, adică iubirii, lucru care se întâmplă și astăzi pe cea mai mare parte a globului, în timpurile noastre, din nefericire, se acordă prea mare importanță iubirii înțeleasă ca pasiune.

Mult mai puțin grave sunt pericolele care amenință căsătoriile întemeiate pe motive ce nu țin cont de acest aspect decât cele care amenință căsătoriile întemeiate pe iubire care e doar pasiune și erotism. Asemenea căsătorii, care sunt în realitate doar întâlniri a două egoisme, a două hedonisme, nu rezistă în fața sacrificiilor reciproce pe care le cere viața de căsătorie; în fața dificultăților masca iluzorie a unei iubiri care nu era decât pasiune se dă la o parte pentru a lăsa libere cele două egoisme.

Nu trebuie să ne imaginăm că în epocile trecute sau astăzi, la acele popoare care nu acordă importanță "căsătoriei din iubire", căsătoriile au fost sau sunt pentru aceasta nefericite. Dimpotrivă, astăzi când se proclamă sus și tare drepturile căsătoriei din iubire, înțelegându-se prin iubire pasiunea, sunt mult mai multe căsătorii nefericite și e mult mai mare numărul divorțurilor.

Cele mai mari civilizații ale trecutului, ca cea chineză și cea romană, ca și cea mai mare parte a civilizațiilor care nu sunt de tip occidental, nu se bazează pe "căsătoria din iubire".

O personalitate pakistaneză s-a adresat occidentalilor, într-o anumită împrejurare, cu aceste cuvinte: "Voi vă căsătoriți pentru că vă iubiți; noi ne iubim pentru că rămânem uniți în căsătorie".

Iubirea-pasiune nu e esențială pentru căsătorie; Biserica și legislația tuturor statelor consideră valabile căsătoriile din care lipsește o asemenea iubire. Totuși iubirea-pasiune, sentiment, atunci când nu umbrește judecata și nu tiranizează voința, este de un mare folos în viața soților; însoțită de simțul datoriei, sprijinită de ajutoarele pe care le oferă religia, ea este unul dintre izvoarele de energie morală care permit ca viața de căsătorie, cu toate greutățile inerente, să fie trăită cu seninătate și profundă bucurie.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire