pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior VII. CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRINȚILOR

Pentru încheierea unei căsătorii nu este necesar consimțământul părinților, dar copiii să nu facă acest pas fără a cere sfatul înțelept al părinților.

Până acum vreo o sută de ani în urmă, în societatea noastră europeană, căsătoria era o problemă care depășea interesele individuale ale celor care se căsătoreau; era o combinație pe care o realiza familia, tatăl considerându-se investit cu drepturi speciale în această privință. În combinațiile care se făceau și din care rezultau noile familii se avea în vedere fecunditatea căsătoriei. În felul acesta cei săraci, țăranii își procurau brațe de muncă pentru pământ. Cei bogați și nobilii își asigurau puterea familiei și prestigiul blazonului. Prin anumite combinații matrimoniale se extindea puterea economică și politică a familiei. Chiar soarta unui stat, pe vremea când politica statului se identifica în mare măsură cu politica dinastică, depindea uneori de o combinație matrimonială fericită sau nefericită. Nu trebuie să ne mire faptul că părinții erau aceia care puneau la cale căsătoriile copiilor lor; având în vedere condițiile istorice ale epocii, lucrul părea cu totul normal. Chiar în zilele noastre procedeul este încă în vigoare la cea mai mare parte a populației globului, în special la popoarele din Asia și Africa.

Care a fost atitudinea Bisericii în fața unei atari situații istorice? Biserica a considerat întotdeauna valabile aceste căsătorii puse la cale de părinți din interese de familie, dar nu le-a găsit niciodată conforme cu idealul căsătoriei creștine. De aceea s-a străduit în toate modurile să orienteze căsătoria spre ceea ce este ea în realitate. Acceptând ca o căsătorie să se încheie din scopuri cu caracter patrimonial sau dinastic, a atras atenția întotdeauna că aceste scopuri nu sunt esențiale, ci secundare și accidentale. A căutat să înlăture acea mentalitate care nu vedea în căsătorie altceva decât posibilitatea de a avea urmași.

"Procrearea, spune Conciliul din Trento, nu trebuie să aibă în vedere doar faptul de a lăsa în urmă moștenitori ai propriilor bunuri și averi, ci mai ales acela de a forma închinători ai adevăratei credințe și religii".

În epocile când a dominat această mentalitate, desigur că s-au făcut adesea presiuni asupra Bisericii de a nu recunoaște valabile căsătoriile bătrânilor care nu mai pot avea copii sau de a invalida căsătoriile celor tineri în cazurile de infecunditate. Lucru pe care Biserica nu l-a făcut niciodată. Pe de altă parte, Biserica nu a consfințit niciodată obiceiul ca o căsătorie să fie rezultatul unor combinații făcute de către părinți; nu a condiționat valabilitatea căsătoriei de consimțământul părinților.

"Copiii nu sunt obligați să asculte de părinți când este vorba de încheierea căsătoriei" - scrie sfântul Toma de Aquino. Această doctrină a fost întărită de Conciliul Trento cu toată împotrivirea pe care au făcut-o unii principi și episcopi, în special francezi, care ar fi voit ca Biserica să declare nevalabile căsătoriile încheiate împotriva voinței părinților. Dimpotrivă, Conciliul a condamnat învățătura conform căreia "căsătoriile încheiate de copii fără consimțământul părinților sunt nevalabile, iar părinții pot să le valideze sau să le invalideze".

Ceea ce nu înseamnă că Biserica aprobă și cu atât mai puțin că laudă și încurajează căsătoriile făcute împotriva părinților. Dimpotrivă, cum notează același Conciliu, "din motive foarte întemeiate le-a dezaprobat întotdeauna și le-a oprit" și i-a îndemnat întotdeauna pe tineri să nu facă acest pas fără acordul părinților; aceasta nu pentru că ar cere-o căsătoria din natura ei, ci pentru legătura de respect, de recunoștință și de iubire care trebuie să existe între copii și părinți.

Deși consimțământul părinților sau al familiei nu are nici un cuvânt de spus pentru valabilitatea căsătoriei, el poate avea un cuvânt greu de spus pentru temeinicia și buna reușită a căsătoriei.

Pentru aceste motive papa Pius al XI-lea invită pe tânărul care se pregătește pentru căsătorie "să ceară sfatul înțelept al părinților cu privire la alegerea pe care o face". Și continuă: "să acorde mare importanță acestui lucru, pentru a evita, cu ajutorul experienței lor mai bogate și cunoașterii mature a realităților omenești, greșeli dăunătoare și pentru a obține mai din belșug în căsătoria care se încheie binecuvântarea lui Dumnezeu din porunca a patra: cinstește pe tatăl tău și pe mama ta... ca să fii fericit și să trăiești mult pe pământ".

Cu tot acest îndemn de a cere sfatul părinților, Biserica veghează cu grijă să se respecte libertatea voinței celor care se căsătoresc; căsătoria trebuie să fie un angajament reciproc cu totul personal, de aceea Biserica nu recunoaște ca valabilă căsătoria încheiată din constrângere.

Biserica apără libertatea și demnitatea umană, iar dreptul la căsătorie este unul dintre drepturile esențiale ale persoanei umane.

În ceea ce privește libertatea consimțământului, legislația bisericească este mult mai avansată în comparație cu legislația statelor absolutiste (în comparație, de pildă, cu codul de legi al lui Napoleon sau cu legislația italiană, care nu recunoaște valabilitatea căsătoriei dacă lipsește consimțământul părinților, pentru bărbat până la vârsta de 25 de ani, pentru femeie până la vârsta de 21 de ani).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire