pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior VI. CELEBRANTUL CĂSĂTORIEI

Soții înșiși celebrează căsătoria. Biserica nu face altceva decât să stabilească norme pentru încheierea corectă a căsătoriei.

 

Soții sunt oficianții căsătoriei

Căsătoria se încheie printr-un contract, adică prin înțelegerea a două persoane înzestrate cu voință liberă care cad de acord să se ia în căsătorie. Acest contract Isus Cristos l-a înălțat la demnitatea de sacrament astfel încât pentru creștini nu există contract de căsătorie care să nu fie în același timp și sacrament.

"În căsătoria creștină contractul nu se poate separa de sacrament, astfel încât nu există contract adevărat și legitim care să nu fie în același timp și sacrament" (papa Leon al XIII-lea).

Cei doi soți care încheie contractul căsătoriei sunt în același timp slujitorii sau oficianții sacramentului căsătoriei.

"Căsătoria este încheiată prin legătura conjugală, adică prin consimțământul irevocabil prin care fiecare dintre soți se dăruiește și se acceptă în mod reciproc și liber. Este o unire intimă a bărbatului și femeii, binele copiilor cerând deplina fidelitate a soților și unitatea de nedesfăcut a legăturii lor. Pentru a-l scoate în evidență mai clar și a-l face mai ușor, Cristos Domnul a ridicat la demnitatea de sacrament acest pact de nedesfăcut al căsătoriei, după chipul legământului său nupțial cu Biserica" (Ritualul căsătoriei).

Fiind vorba de un sacrament "al celor vii" (vii sufletește), cei care încheie căsătoria trebuie să fie în harul lui Dumnezeu, adică fără păcat greu pe suflet, în caz contrar se săvârșește un sacrilegiu, căsătoria fiind totuși valabilă.

Căsătoria nu imprimă în sufletul soților așa-numitul "caracter" - cum se întâmplă la alte sacramente: botez, confirmațiune, preoție, de aceea se poate repeta, bineînțeles după moartea unuia dintre soți.

Harul căsătoriei pe care îl primesc soții are drept scop să-i întărească în îndeplinirea datoriilor lor de soț și soție, de tată și de mamă, să-i păstreze statornici în fidelitate, iubire și ajutor reciproc de-a lungul vieții întregi, să-i facă prudenți și generoși în aducerea copiilor pe lume, să le dea forță și înțelepciune pentru a-i crește pentru viața prezentă și pentru fericirea veșnică.

"Harul care desăvârșește această iubire naturală, care întărește această unitate de nedesfăcut și îi sfințește pe soți, Cristos însuși, care a orânduit și a înfăptuit preacinstitele sacramente, ni l-a meritat prin pătimirea sa" (Conciliul din Trento).

Deoarece căsătoria stă atât la temelia societății mici care este familia cât și la temelia societății mari fie civile, fie bisericești, nu e de mirare că Biserica înconjoară cu atâta grijă acest sacrament.

În acest sens a fixat norme precise pentru a înlătura abuzurile și nelămuririle cu privire la un moment atât de hotărâtor în viața omului. A stabilit norme de care depinde însăși valabilitatea căsătoriei, norme referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească mirii, norme referitoare la încheierea căsătoriei însăși.

Cu privire la încheierea căsătoriei, pentru ca aceasta să fie valabilă este necesar ca în împrejurări normale consimțământul să fie exprimat de miri în prezența parohului - sau a altui preot autorizat - și a cel puțin doi martori.

Preotul și martorii nu sunt ceruți numai pentru a da mărturie despre căsătoria încheiată, ci și pentru a sublinia caracterul social al acesteia.

Căsătoria nu este o chestiune privată, ci are și un aspect social, de aceea trebuie să fie un act public. Colectivitatea, fie bisericească, fie civilă, recunoaște acest act, îl acceptă, prin solemnitatea exterioară și prin prezența câtorva membri ai săi capabili să depună mărturie pentru actul săvârșit.

 

Piedicile de căsătorie și declararea nevalabilității căsătoriei

Există anumite bariere care împiedică încheierea unor căsătorii; dacă totuși o căsătorie se încheie cu aceste bariere, ea nu este valabilă. Este vorba de așa-numitele piedici dirimente (diriment = care dărâmă căsătoria). Biserica are dreptul să declare existența acestora în virtutea puterii primite de la Cristos de a-i învăța pe oameni; o face pentru a apăra căsătoria.

Unele dintre aceste piedici dirimente declarate ca atare de Biserică sunt sugerate de însăși natura căsătoriei, astfel încât și în afara lumii creștine sunt considerate ca niște obstacole de netrecut în calea unei căsătorii valabile. Asemenea piedici sunt: vârsta mai mică de 16 ani pentru mire și de 14 ani pentru mireasă, incapacitatea de a săvârși actul conjugal (impotența), existența unei căsătorii valabile anterioare - celălalt soț fiind încă în viață, raporturi de rudenie prea strânse (cum ar fi căsătoria între părinți și copii, frate și soră, verișori apropiați), un delict cum ar fi adulterul sau uciderea unuia dintre soți de către celălalt pentru a se căsători cu complicele etc.

Alte impedimente dirimente declarate ca atare de Biserică nu sunt sugerate de natura căsătoriei, ci de religia creștină. Astfel, nu este valabilă căsătoria pe care o încheie un călugăr care a făcut votul solemn de curăție, un preot, un creștin cu un nebotezat etc.

Biserica a stabilit apoi așa-numitele piedici impediente. Căsătoria care se face cu o asemenea piedică este valabilă, dar cei care o încheie păcătuiesc. O asemenea piedică, de pildă, îl oprește de la căsătorie pe unul care a făcut vot de a nu se căsători, de a se face preot, sau pe un catolic care ar vrea să se căsătorească cu un necatolic etc. Biserica, din motive bine întemeiate, nu dorește să aibă loc asemenea căsătorii.

Desigur că Biserica poate da dispensă de piedicile, fie dirimente, fie impediente stabilite de ea, dar nu de cele fixate de Dumnezeu fie direct, fie prin legile naturii.

Sunt cazuri când căsătorii încheiate n-au fost căsătorii adevărate, ci numai aparente și aceasta se întâmplă din mai multe motive: a fost o piedică dirimentă, unul dintre soți nu și-a dat consimțământul în mod liber, unul dintre ei sau amândoi n-au avut intenția de a încheia o căsătorie adevărată, sau au avut intenția de a exclude venirea pe lume a copiilor etc.

Biserica, după cercetări temeinic făcute prin tribunalul bisericesc care funcționează în fiecare episcopie, declară nulitatea unor asemenea căsătorii; nu e vorba de anularea unei căsătorii, ci e vorba de un decret prin care Biserica recunoaște și declară că o căsătorie făcută anterior nu a fost valabilă și că cei care au trăit într-o asemenea căsătorie pot trece la încheierea unei căsătorii adevărate.

Sunt totuși cazuri în care autoritatea supremă a bisericii, adică sfântul părinte papa, poate acorda dispense care aduc după sine desfacerea legăturii căsătoriei.

E clar că Biserica nu are vreo putere directă asupra căsătoriei celor nebotezați atâta timp cât măcar unul dintre soți nu se convertește și nu se botează. Abia prin botez, devenind membru al Bisericii, cineva devine supus autorității papei. Într-un asemenea caz se poate întâmpla ca soțul rămas nebotezat să nu consimtă să trăiască în continuare viața conjugală cu soțul care a devenit creștin. În acest caz sfântul părinte papa poate îngădui soțului creștin să încheie altă căsătorie; dacă soțul nebotezat consimte să ducă în continuare viața obișnuită de căsătorie și promite să nu împiedice partea botezată în îndeplinirea datoriilor creștine, căsătoria nu se poate desface, ci trebuie continuată.

Dispensa pe care o dă sfântul părinte într-un asemenea caz se numește privilegiu paulin deoarece se bazează pe cuvântul și autoritatea sfântului Pavel, care în scrisoarea către corinteni spune: "Dacă soțul rămas păgân vrea să se despartă, să se despartă; în cazul acesta fratele sau sora devin liberi (de legătura căsătoriei); pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace" (1 Cor 7, 15).

Sfântul Pavel acordă acest privilegiu pentru a favoriza la soțul devenit creștin binele suprem care este credința.

În ceea ce privește căsătoriile creștinilor, dispensa se poate da numai înainte de consumarea căsătoriei, adică înainte ca soții să fi săvârșit actul conjugal și numai în două cazuri.

Primul caz, când unul dintre soți, după încheierea căsătoriei, se răzgândește și vrea să îmbrățișeze viața religioasă, adică să se călugărească.

Al doilea caz, când papa, printr-o aprobare specială, hotărăște dezlegarea unei căsătorii care nu a căpătat încă stabilitatea perfectă prin săvârșirea actului conjugal.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire