pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior IV. ÎNSUȘIRILE CĂSĂTORIEI

Cele două însușiri esențiale ale căsătoriei sunt: unitatea și indisolubilitatea.

 

Unitatea

Prin unitatea căsătoriei se înțelege faptul că în căsătorie se admite unirea doar a unui singur bărbat cu o singură femeie. Aceasta este monogamia, căreia i se împotrivește poliandria, adică unirea în căsătorie a unei femei cu mai mulți bărbați, și poligamia, adică unirea în căsătorie a unui bărbat cu mai multe femei. Învățătura lui Cristos în această privință e clară. Cristos a pus capăt dezordinilor care au avut loc în Vechiul Testament și pe care Dumnezeu le tolerase un timp în sânul poporului evreu. El aduce din nou căsătoria la puritatea de la început.

În textul din sfântul Matei pe care l-am mai amintit, după ce Isus citează cuvintele Genezei: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi amândoi un singur trup", insistă din nou: "prin urmare nu mai sunt doi, ci un singur trup".

Poligamia a fost considerată întotdeauna ca fiind contrară spiritului Evangheliei.

Abia în secolul al XVI-lea Luther și adepții săi, dând dovadă de slăbiciune în fața puternicului principe August, care era bigam (avea două femei), a admis ca fiind îngăduită poligamia în anumite cazuri și în Noul Testament.

Ca atare, Conciliul din Trento a fost nevoit să condamne afirmația care pretinde că "este îngăduit creștinilor să aibă mai multe soții și că acest lucru nu este oprit de nici o lege divină".

Pe bună dreptate scrie papa Pius al XI-lea în enciclica Casti connubii: "Creatorul însuși a sădit unitatea absolută a căsătoriei în căsătoria primilor părinți, voind ca aceasta să nu aibă loc decât între un singur bărbat și o singură femeie".

Dar în lumea de azi obiecțiile nu sunt îndreptate atât împotriva monogamiei, cât mai ales împotriva indisolubilității.

 

Indisolubilitatea căsătoriei. Exigență a naturii

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înțelege faptul că în căsătorie un bărbat și o femeie se angajează să trăiască împreună până la moarte.

Este complet greșit să se considere că acest angajament și această fidelitate pe viață constituie o constrângere creștină sau un jug pe care Biserica îl pune pe umerii oamenilor.

Indisolubilitatea, ca de altfel și unitatea căsătoriei, izvorăsc din însăși natura căsătoriei, astfel încât divorțul este un atentat nu numai împotriva legii creștine, dar în același timp și împotriva legii naturii.

Angajamentul pe viață în căsătorie este un ideal uman; deoarece este un ideal e greu pentru toți, deoarece este uman e posibil pentru toți oamenii.

Problema se pune în felul următor: unirea conjugală dintre un bărbat și o femeie în căsătorie se deosebește cu ceva de împerecherea dintre un mascul și o femelă din lumea animalelor? Dacă se admite vreo deosebire, aceasta nu poate fi decât una singură: unirea în căsătorie este o unire între persoane; împerecherea dintre două animale rămâne o unire la nivel biologic. Omul e o persoană, animalul nu este; omul e înzestrat cu spirit, animalul nu este; omul are rațiune și voință liberă, animalul nu are nici una, nici alta. Tocmai fiindcă este înzestrat cu rațiune și voință liberă, omul este capabil de o dăruire totală, definitivă, necondiționată, la nivel de persoană, în căsătorie. Nefiind înzestrat cu rațiune și voință, animalul nu este capabil de un asemenea angajament definitiv, în acest sens, căsătoria e un fenomen tipic uman și a admite divorțul înseamnă automat a coborî căsătoria la nivel de împerechere biologică specifică lumii animalelor.

"Faceți-mă să întâlnesc tineri care cred în angajamentul definitiv; ei sunt germenii viitorului. Numai asta îl deosebește pe om de bestie: posibilitatea de a se angaja... E un lucru fundamental faptul că în lumea actuală creștinii dau mărturia definitivului" (Jean Cardonel).

"Căsătoria, în însăși natura sa, mai înainte să fi fost înălțată la demnitatea de sacrament propriu-zis, a fost orânduită de Dumnezeu în așa fel încât să poarte cu ea perpetuitatea și indisolubilitatea legăturii astfel ca nici o lege civilă să nu o poată desface" (Pius al XI-lea, Casti connubii).

Astăzi lumea "evoluată" discută aprins dacă e posibil ca un bărbat și o femeie să se angajeze pe viață în căsătorie, în timp ce mii de ani de istorie și etnografie ne spun că oamenii incapabili de a se angaja și de a-și acorda reciproc încredere ar fi "inumani" în sensul strict al cuvântului, adică ar aparține altei specii, nu celei umane.

Nu există societate umană fără familie, fără un proiect de unire pe viață a bărbatului și a femeii. De aceea la toate popoarele, sub diferite forme, angajamentul reciproc al soților a fost instituționalizat în căsătorie.

Înțelepciunea omenească, atunci când nu a fost înăbușită de patimi și interese, a recunoscut că din firea ei căsătoria este o unire de nedesfăcut. De exemplu, romanii, cei mai buni legiști ai lumii, au avut întotdeauna oroare de divorț. Ei defineau căsătoria astfel: viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem, vitae continens (unirea bărbatului și a femeii, care implică o viață comună ce nu se mai poate separa).

Nu există motive care să poată rupe o asemenea unire, deoarece, cum spunea Tacit, femeia devine "consoartă", adică părtașă a sorții bărbatului, atât în împrejurările fericite cât și în cele potrivnice. Același Tacit le punea în față romanilor corupți din timpul său exemplul germanilor, la care "femeile își iau bărbat numai o singură dată, așa cum au un singur trup și o singură viață".

În codul de drept al lui Iustinian s-a păstrat definiția clasică a căsătoriei: coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humanis iuris (unirea bărbatului și a femeii și destinul comun pentru toată viața, având în comun orice drept divin și uman).

Din cele menționate mai sus un lucru este evident: caracterul de nedesfăcut al căsătoriei nu se datorează presiunii făcute de creștinism, ci însăși naturii căsătoriei.

De altfel, în civilizația occidentală doctrina și practica indisolubilității căsătoriei nu au fost contestate până la sfârșitul secolului al XVIII-lea când iluminiștii, respingând revelația și Biserica, au încercat să realizeze omul ideal și societatea ideală bazându-se pe un raționalism care dădea mâna cu materialismul și senzualismul.

Pierzându-se sensul autentic al persoanei umane și al libertății, divorțul a fost permis pentru prima dată în Europa începând cu revoluția din 1792; fiind admis în numele libertății umane, de atunci divorțul deține capul de afiș al tuturor mișcărilor anticlericale; găsind un puternic aliat în pasionalitate, divorțul a reușit să se introducă în legislația diferitelor state, mai ales a acelor state la care aversiunea față de creștinism a intrat într-o fază clinică, patologică.

 

Biblia

Căsătoria, voită de Creator de la început monogamică și indisolubilă, nu a fost practicată întotdeauna ca atare. Necazurile familiale au început cu primul cuplu uman. În una din primele pagini ale Bibliei, Adam exclamă fericit și extaziat văzând-o pentru prima dată pe aceea care avea să-i fie tovarășa de viață: "Iat-o, în sfârșit, pe aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea!".

Dacă întoarcem însă pagina, găsim o scenă de familie tragică, în care bărbatul își tratează femeia exact cu aceleași cuvinte cu care femeia avea să trateze un animal, șarpele, și în care i se adresează un reproș și lui Dumnezeu care îi pețise: "Femeia pe care tu mi-ai dat-o". E o scenă obișnuită din familiile noastre, când soții își blestemă ceasul în care s-au cunoscut și se amenință cu despărțirea.

În prima familie umană lucrurile n-au mers până la despărțire, deoarece cei doi soți erau deocamdată exemplare unice și divorțând nu ar fi găsit alți parteneri cu care să-și refacă viața. Urmașii lor au făcut-o. Dumnezeu a tolerat această dezordine la poporul său ales; dar dacă a tolerat-o "pentru împietrirea inimii lor" nu înseamnă că ar fi aprobat-o sau că ar fi renunțat la hotărârile inițiale referitoare la căsătorie.

Reproșurile nu lipsesc din Vechiul Testament: "Iată ce faceți voi: Acoperiți cu lacrimi altarul Domnului, cu plânsete și gemete deoarece el nu mai privește la darurile de mâncare și nu mai poate primi nimic din mâinile voastre. Și întrebați: de ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine și nevasta din tinerețea ta pe care ai trădat-o deși era tovarășa și nevasta ta, cu care ai încheiat legământ. Nu a făcut Dumnezeu o singură făptură care are trup și suflare de viață? Și această unică făptură ce urmărește ea? O moștenire dumnezeiască. Luați seama, așadar, în mintea voastră ca nimeni să nu-și trădeze nevasta din tinerețea lui. Căci eu urăsc despărțirea în căsătorie - zice Domnul Dumnezeul lui Israel" (Mal 2, 13-16).

Învățătura lui Cristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei e limpede: "Într-una din zile câțiva farisei s-au apropiat de Isus ca să-i întindă o cursă și i-au zis: «Sunt motive care să-i îngăduie bărbatului să-și lase nevasta?» Isus le-a răspuns: «N-ați citit Scriptura? La început, când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat bărbat și femeie. Și a zis: De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, se va uni cu nevasta sa și amândoi vor forma un singur trup. Astfel încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Așadar, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă». «Pentru ce totuși, i-au zis ei, Moise a poruncit ca bărbatul să dea nevestei un act de despărțire și să o lase?» Isus le-a răspuns: «Din pricina împietririi inimilor voastre Moise a îngăduit să vă lăsați nevestele; dar de la început nu a fost așa. Eu însă vă spun că oricine își lasă nevasta, afară de pricină de necurăție, săvârșește adulter, și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat săvârșește adulter»" (Mt 19, 3-9).

Cristos ne trimite la hotărârea de la început a Creatorului pentru a ne face să înțelegem că legământul căsătoriei nu mai poate fi rupt. De fapt ce a intenționat Creatorul la început?

Nu există în realitate decât o singură suferință: aceea de a fi singur. Un Dumnezeu care n-ar fi decât o singură persoană din veșnicie, ar fi veșnic nefericirea însăși; ar fi însuși egoismul atotputernic, bogat și solitar care s-ar asemăna întrucâtva cu bogatul din parabolă, zdrobit sub greutatea recoltelor sale. Dar o asemenea persoană nu ar putea să fie Dumnezeu deoarece Dumnezeu este fericirea însăși.

Pe de altă parte, nu există decât o singură fericire: aceea de a iubi și a fi iubit. De aceea "Dumnezeu este Iubire". Era necesar prin urmare ca în Dumnezeu să fie din veșnicie o familie formată din mai multe persoane: "La început - scrie sfântul Ioan - era Fiul și Fiul era la Tatăl, și Fiul era Dumnezeu ca și Tatăl". În unitatea Duhului Sfânt, iubirea lor era comună.

Or, Dumnezeu, voind să-l creeze pe om după chipul și asemănarea sa, nu putea să creeze decât o familie în care să domnească iubirea. Bărbatul și femeia din primele pagini ale Bibliei, în care ne este relatată creația, constituie germenul și modelul umanității așa cum o vrea Dumnezeu. În seara fiecărei zile, privind lucrurile create peste zi, Dumnezeu constată satisfăcut: "E bine". Excepție numai în ziua a șasea, în care a fost scos bărbatul din țărâna pământului. De data aceasta Dumnezeu spune: "Nu e bine". Ce nu e bine? "Nu e bine ca omul să fie singur"; trebuie făcut un ajutor pe potriva lui, căci omul, fiind deocamdată singur, nu-și poate îndeplini vocația sa de imagine a lui Dumnezeu. Pentru a fi imagine a lui Dumnezeu-Iubire, unul în trei Persoane, e necesar ca și omul să fie unul în două persoane legate între ele prin iubirea vie și concretă. A treia persoană a treimii umane: copilul.

Evident că, dacă omul vrea să rămână imaginea lui Dumnezeu-Iubire în familia pământească, iubirea trebuie să fie definitivă; nu se poate concepe divorț între persoanele care formează familia pământească, după cum nu se poate concepe divorț între Persoanele Sfintei Treimi.

Aceeași învățătură a lui Cristos referitoare la divorț pe care o găsim la evanghelistul Matei, o găsim și la Marcu, și la Luca: "Oricine își lasă nevasta și se căsătorește cu alta săvârșește adulter și oricine se căsătorește cu o femeie lăsată de bărbat săvârșește adulter".

O oarecare nedumerire ne provoacă în textul citat anterior din sfântul Matei expresia: "afară de pricină de necurăție", care s-ar părea că admite o excepție în ceea ce privește divorțul. Expresia nu o întâlnim la ceilalți evangheliști, ci numai la Matei. De vreme ce Matei scrie evanghelia sa pentru evrei, înseamnă că expresia îi privește numai pe evrei. Expresia nu se referă la afirmația generală cu privire la indisolubilitatea căsătoriei, ci se referă la un obicei sau o prescripție legală evreiască fiind folosit cuvântul "porneia" = necurăție care avea atunci un înțeles pe care noi nu îl cunoaștem prea bine. Sensul expresiei este: "afară de cazul că nu e cununat legitim".

Nu putem să vorbim despre indisolubilitatea căsătoriei fără să cercetăm și prețioasa învățătură a sfântului Pavel:

"Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este despărțită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Și nici bărbatul să nu-și lase femeia" (1 Cor 7, 10-11).

"Femeia, dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăiește bărbatul, se va numi adulteră; dar dacă îi moare bărbatul... în caz că se mărită cu altul nu se va numi adulteră" (Rom 7,3).

"Fraților, supuneți-vă unii altora în frica lui Cristos. Femeilor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului, căci bărbatul este capul femeii, după cum și Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot așa și femeile să fie supuse bărbaților lor în toate. Bărbaților, iubiți-vă femeile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ca să o sfințească curățind-o prin apa botezului și prin Cuvântul Vieții. El voia să-și înfățișeze această Biserică strălucitoare, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, să fie sfântă și fără prihană. Tot așa și bărbații trebuie să-și iubească femeile, ca pe trupurile lor. Cine își iubește femeia, pe el însuși se iubește. Nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, așa cum face și Cristos cu Biserica, deoarece noi suntem mădulare ale trupului său, carne din carnea lui și os din oasele lui. Cum spune Scriptura: de aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și astfel amândoi vor forma un singur trup. Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la Cristos și la Biserică" (Ef 5, 21-32).

Pentru a înțelege puțin din învățătura neasemuit de frumoasă și de adâncă pe care o cuprinde textul de mai sus al sfântului Pavel, se cer câteva explicații.

Dumnezeu a promis în Vechiul Testament că va face un legământ de cununie cu omenirea: "Te voi logodi cu mine pentru totdeauna, spune Domnul; te voi logodi cu mine în bunăvoință și iubire, te voi logodi cu mine în fidelitate și tu îl vei cunoaște pe Dumnezeul tău" (Os 2, 19-20).

Promisiunea se împlinește: Fiul lui Dumnezeu, Cristos, întrupându-se, se logodește cu omenirea. În momentul întrupării are loc cununia dintre Dumnezeu și omenire; Cristos, rămânând Dumnezeu, se unește cu natura umană; în trupul pe care și-l ia din sânul Fecioarei Maria sunt adunați la un loc toți oamenii; așa am devenit mădulare ale trupului său: os din oasele lui și carne din carnea sa. Cununia dintre Cristos și mireasa sa - adică omenirea, Biserica - este definitivă. El o iubește și pentru dânsa, ca să o facă curată și fără pată, își varsă sângele. Între Cristos și mireasa sa nu mai poate fi vorba despre divorț; dăruirea este totală și definitivă.

Or, soții, unindu-se în căsătorie, nu numai că imită unirea dintre Cristos și Biserică, ci participă în mod real la ea și devin semnul vizibil al acestei uniri. Prin sacramentul căsătoriei bărbatul devine Cristos, întrucât Biserica o constituie soția; prin inima soției creștine, Biserica, al cărei mădular este soția, își exprimă iubirea sa față de Cristos, prezent în persoana soțului. În acest caz cum s-ar mai putea vorbi de divorț între ei? "Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la Cristos și la Biserică".

"În ceea ce îi privește pe soții și pe părinții creștini, ei trebuie ca, urmând calea lor proprie să se ajute reciproc în fidelitatea iubirii cu ajutorul harului, pe parcursul vieții lor întregi, și să sădească adevărurile creștine și virtuțile Evangheliei în sufletele copiilor pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu. În felul acesta, într-adevăr, ei dau tuturor exemplul unei iubiri statornice și generoase, contribuie la edificarea carității fraterne și aduc mărturia și cooperarea lor la rodnicia Bisericii, mama noastră, ca semn și împărtășire din iubirea pe care Cristos a avut-o pentru mireasa sa și care l-a făcut să-și dea viața pentru ea" (Conciliul al II-lea din Vatican).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire