pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior III. SCOPURILE CĂSĂTORIEI

Dumnezeu a orânduit căsătoria pentru mai multe scopuri. Scopurile esențiale sunt: procreația și dezvoltarea reciprocă a personalității soților.

Aberații

Cărțile și spectacolele cele mai gustate de publicul larg au ca unic criteriu al raporturilor conjugale dorința sexuală. Aceste aberații au dus nu numai la slăbirea moravurilor publice, ci și la slăbirea conștiinței legislatorului care, așa cum s-a întâmplat în unele state, e dispus să legalizeze nu numai divorțul și avortul, ci până și pornografia și homosexualitatea. "Și atunci, se întreabă papa Paul al VI-lea, de ce să ne mai mirăm dacă plăcerea, egoismul, delicvența, drogul se răspândesc ca niște epidemii sociale, făcând viața atât de josnică și de tristă?" (16.VIII.1970).

Problema e spinoasă: pentru ce să te căsătorești? Pentru a face copii? Pentru a te realiza ca om? Pentru a pune o stavilă patimilor?

În ceea ce privește scopurile căsătoriei e lucru evident că lumea de azi ține foarte puțin seama de intențiile Creatorului. Concepția cea mai răspândită cu privire la căsătorie se referă la simpla satisfacție a dorinței sexuale, și drept urmare, în atmosfera actuală a unei sexualități delirante, nu rareori procreația e considerată nu ca scop propriu și natural al căsătoriei, ci ca un element străin, adăugat, sau chiar o piedică.

Trebuie să subliniem de la bun început că esențiale în căsătorie nu sunt rezultatele, ci scopurile. Aceste scopuri sunt obiective, adică izvorăsc din însăși natura căsătoriei, și nu subiective, adică stabilite de soți. Soții nu pot face altceva decât să le recunoască și să se conformeze.

Căsătoria rămâne orientată spre scopurile fixate de Creator chiar și atunci când soții nu realizează în căsătorie aceste scopuri sau intenționat se abat de la ele. Căsătoria are două scopuri esențiale care se împletesc armonios și care nu se pot separa unul de celălalt: procreația și împlinirea soților ca persoane.

 

Procreația

Aruncând doar o privire asupra naturii omului - bărbat și femeie - ne dăm seama imediat că fiecare dintre cele două sexe are o structură anatomică, fiziologică, psihică diferită; această structură diferită este orientată spre dăruirea totală - trup și suflet - a două persoane, iar această dăruire are un scop precis, acela de a aprinde scânteia unei noi vieți, a unei noi persoane.

În cartea Genezei, inspirată de Dumnezeu, omul este definit ca "un tot" format din două jumătăți complementare: "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său: bărbat și femeie i-a făcut".

"De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi amândoi un singur trup".

"Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l!".

În Vechiul Testament, poporul evreu a fost într-adevăr extrem de prolific. Acest popor, mic la număr, mult timp nu a cunoscut existența vieții veșnice și învierea; fiecare gândea că nu are altă posibilitate de a supraviețui decât în copiii săi.

Mai mult, el singur se credea obligat de a umple pământul cu urmași ai lui Abraham în înțelesul fizic și rasial al cuvântului. Așa se explică oroarea pe care o avea față de sterilitate, de celibat și de feciorie.

În Noul Testament, Cristos nu are nimic de adăugat în această privință. Se mulțumește să reamintească cuvintele Genezei: "... și vor fi doi un singur trup". Și poate încă o aluzie foarte discretă făcută imediat după discuția referitoare la căsătorie: "... lăsați copilașii să vină la mine".

Cu toate acestea, căsătoria nu poate fi considerată numai sub raportul aducerii copiilor pe lume, căci în acest caz s-ar coborî căsătoria la nivelul împerecherii sexelor din lumea animalelor. Mai mult, dacă procreația ar fi unicul scop al căsătoriei, s-ar justifica procreația și în afara căsătoriei; mai mult, poligamia și relațiile sexuale ocazionale ar realiza mai bine decât căsătoria monogamică această intenție a naturii: perpetuarea speciei umane.

Politica demografică a acelor state care consideră că baza puterii este numărul cetățenilor sau al soldaților tinde să vadă în căsătorie un simplu instrument de procreație. Dacă ar fi adevărată această teorie, ar însemna că acele căsătorii din care nu se pot naște copii nu sunt valabile, însă, după cum spune papa Pius al XII-lea într-un discurs ținut personalului medical la 29.X.1951: "A reduce conviețuirea soților și actul conjugal la o simplă funcțiune organică pentru transmiterea germenilor, ar însemna să transformi căminul domestic, sanctuarul familiei, într-un simplu laborator biologic".

Actul conjugal este un act care ține de persoană, un act care implică întreaga persoană și nu un act pur fiziologic sau un mecanism de combinație chimică.

Sexualitatea umană este cu totul diferită de aceea a animalelor.

"Caracterul sexual al omului și facultatea de generare a omului sunt în mod minunat superioare în comparație cu ceea ce se petrece în compartimentele inferioare ale vieții" (Vatican II).

 

Realizarea soților ca persoane

Primele capitole ale Genezei ne prezintă un celibatar singuratic în mijlocul unei naturi luxuriante: e Adam. Dumnezeu hotărăște să facă o ființă asemenea lui care să-i populeze singurătatea și să-l ajute: "Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el. Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus la om ca să le vadă cum are să le numească... Omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om. Atunci omul a zis: Iată în sfârșit aceea care este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa, astfel încât vor fi amândoi un singur trup" (Gen 2, 18-24).

În căsătorie, bărbatul și femeia își găsesc unul în altul integrarea și împlinirea nu atât fiziologică, cât mai ales sentimentală, psihologică, spirituală. În căsătorie, soții realizează nu numai o societate, o unire, ci ceva mai mult decât atât: o unitate. Acest lucru se înțelege prin expresia biblică: vor fi doi într-un singur trup, vor forma doi o singură ființă întrupată. De aceea, în limbajul popular, bărbatul își numește femeia jumătatea sa.

Desigur că și în această privință se poate ajunge la exagerări și aberații.

Începând cu anii 1935-1940 au apărut o serie de cărți împotriva cărora autoritatea bisericească a fost nevoită să ia atitudine în mai multe rânduri. Aceste cărți au încercat să acrediteze ideea că singura menire a căsătoriei este realizarea valorilor persoanei; aducerea copiilor pe lume, dacă nu este total exclusă, este cel puțin împinsă undeva la periferia valorilor personale.

Această tendință a apărut ca o reacție la modul în care se prezenta uneori căsătoria, întrucât se accentua prea mult procreația și se neglija celălalt aspect.

De asemenea, ea apare dintr-o greșită interpretare a unei legi din Dreptul canonic (cartea de legi a Bisericii) în care se notează că procreația este scopul primar, iar realizarea persoanei scopul secundar al căsătoriei. În loc să se înțeleagă prin "secundar" ceea ce rezultă din primul, s-a luat "secundar" în sensul de "mâna a doua" sau de "superfluu, accidental".

În prezent nu se mai folosește denumirea de "primar" și "secundar", ci se insistă asupra faptului că ambele scopuri sunt esențiale și indispensabile. Ambele sunt esențiale, adică izvorăsc din însăși natura căsătoriei. Unul nu poate fi separat de celălalt, deși sunt în raport de subordonare: dezvoltarea persoanei este subordonată procreației.

Realizarea celor două scopuri nu rezultă din două acte diferite, ci din unul singur: unirea a două persoane.

Prin dăruirea totală și reciprocă a persoanelor, în timp ce unirea trupurilor este orientată spre procreație, persoanele înseși obțin celelalte bunuri care le îmbogățesc personalitatea.

Când procreația copilului este exclusă, căsătoria degenerează într-un egoism în doi și în loc de împlinirea personalității se realizează distrugerea unității conjugale.

"Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră...". Creatorul vorbește în numele celor Trei Persoane. Treimea creatoare a făcut perechea umană procreatoare; din ea trebuie să rezulte o treime pământească de iubire: tatăl, mama, copilul, care să dea mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire creatoare.

"Structura sexuală apare ca fiind orientată spre iubire... Copilul nu este străin de valorile personale ale căsătoriei... Departe de a împinge în umbră valorile persoanei, el le dă adevărata măsură și adevărata strălucire, făcând din relațiile personale din căsătorie o icoană a relațiilor din Sfânta Treime". (Bernard Haering, Legea lui Cristos).

"... Comunitatea conjugală și familială este... o comunitate de iubire..., o comunitate profundă de viață și iubire" (Conciliul al II-lea din Vatican).

 

Leac împotriva poftelor trupești

Sfântul Pavel insistă asupra acestui aspect, deși nu face din el un scop al căsătoriei.

Sfântul Ioan Gură de Aur va spune mai târziu: "Au fost două motive pentru care s-a orânduit căsătoria: ea există pentru ca noi să trăim în castitate și pentru ca să avem copii".

Sfântul Augustin este de aceeași părere.

Dar să-l ascultăm pe sfântul Pavel: "Eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. Totuși, pentru a se evita desfrânarea, fiecare bărbat să-și aibă femeia lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei. Bărbatul să-și împlinească față de nevastă datoria de soț și tot așa să facă și nevasta față de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiți unul pe altul de datoria de soți, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea; apoi să fiți iarăși împreună, ca să nu vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduință; nu fac din el o poruncă. Eu aș vrea ca toți oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui; unul într-un fel, altul într-altul" (1 Cor 7, 1-7).

 

Ajutorul reciproc

Eva îi fusese dată lui Adam ca "un ajutor asemenea lui".

Catehismul Conciliului din Trento, expunând motivele care trebuie să determine bărbatul și femeia să se căsătorească, notează: "Primul este instinctul natural care îndeamnă cele două sexe să se unească în speranța de a se ajuta reciproc și de a găsi în acest ajutor reciproc mai multă forță pentru a suporta neplăcerile vieții și infirmitățile bătrâneții".

"Femeie, îți mai amintești? Nu aveam nimic cu ce să începem, totul trebuia făcut. Ne-am pus pe muncă, dar era greu. Era nevoie de curaj, de perseverență. E nevoie de iubire, iar iubirea nu este ceea ce se crede la început... nu înseamnă doar acele cuvinte scurte care se șoptesc la ureche; timpul vieții este lung, ziua nunții nu e decât o singură zi. După aceea, îți amintești, abia după aceea a început viața. Este de făcut și încă rămâne de făcut, trebuie făcut din nou, și încă mai rămâne de făcut din nou. Vin copiii; trebuie hrăniți, trebuie îmbrăcați, trebuie crescuți; și cu asta nu se termină; se întâmplă să se îmbolnăvească, tu stăteai toată noaptea în picioare, eu munceam de dimineața până seara. Uneori ajungeam la disperare; anii se scurgeau și nu făceam un pas înainte, adesea părea că dăm înapoi. Îți amintești, femeie, sau nu? Toate aceste necazuri; numai tu ai fost prezentă. Am rămas credincioși unul altuia, și așa eu am putut să mă sprijin pe tine, iar tu te sprijineai pe mine. Am avut norocul să fim împreună" (C.F. Ramuz).

 

Cum au fost prezentate scopurile căsătoriei în diferite perioade ale istoriei Bisericii

Așa-numitul "pact conjugal" roman, citit în mod public și semnat cu ocazia căsătoriilor păgâne și apoi creștine, prevedea că logodnicii se căsătoreau "liberorum procreandorum causa" - în vederea procreării copiilor.

Această prevedere a legislației romane, ca și filosofia dualistă a maniheilor care condamnau materia și care vedeau în căsătorie și în aducerea copiilor pe lume o cooperare cu Satana, i-a făcut pe sfinții Părinți din primele veacuri ale creștinismului să se ocupe aproape în exclusivitate de numai unul din scopurile căsătoriei: de procreație. Sfântul Ieronim condamnă raporturile conjugale în timpul sarcinii. Iar autorul Didascaliei Apostolilor consideră asemenea raporturi la fel de vinovate ca și sodomia, bestialitatea și adulterul.

Sfântul Augustin, deși acordă prioritate procreației, se ocupă totuși și de al doilea scop esențial al căsătoriei, în acest sens numește căsătoria fraterna societas (societate fraternă) și societas amicalis (societate de prietenie).

În Evul Mediu, atenția era îndreptată în primul rând tot asupra procreației; dar marilor învățați ai acestei perioade nu le era străină ideea de căsătorie ca societate de iubire și de împlinire reciprocă. "Procreația, scrie sfântul Toma de Aquino, dintr-o privință poate fi considerată ca scop primar, din altă privință nu".

Conciliul din Trento stabilește că scopurile esențiale ale căsătoriei sunt: procreația și împlinirea reciprocă. Ba chiar ultimul este amintit înaintea celui dintâi.

În Catehismul apărut din dispoziția acestui Conciliu, la întrebarea: "Pentru care motive bărbatul și femeia trebuie să se unească în căsătorie?" - se dă următorul răspuns: "Primul motiv e datorat însăși comuniunii cu sexul opus care își are rădăcinile în instinctul natural, comuniune care este favorizată de speranța ajutorului reciproc. Un al doilea motiv stă în tendința naturală spre procreație". Se adaugă un al treilea motiv: "remedium concupiscentiae" - leac împotriva poftelor trupești.

Acest al treilea motiv nu era numai o recunoaștere a îndemnului Apostolului: "Pentru a evita desfrânarea fiecare bărbat să-și aibă femeia lui și fiecare femeie să-și aibă bărbatul ei", ci răspundea, în același timp, la o problemă foarte disputată în vremea aceea.

Luther (și protestantismul) susținea că omul nu poate rezista poftelor, concupiscenței. Concupiscența - răspundea Conciliul - nu este de neînvins; ea își găsește remediul în sacramentul căsătoriei.

Despre acest ultim scop esențial menționat de Conciliul din Trento se vorbește mai puțin sau chiar deloc în zilele noastre; se consideră că e inclus în al doilea: împlinirea reciprocă a soților.

Această includere și reticență din nefericire denotă și un oarecare refuz al omului de azi de a recunoaște și a accepta adevărata condiție umană: aceea a unei naturi umane decăzute din cauza păcatului strămoșesc.

După ce enumeră scopurile esențiale ale căsătoriei, Conciliul din Trento amintește și alte scopuri secundare și neesențiale: dorința de a lăsa un moștenitor, bogățiile, frumusețea, noblețea, simpatia etc.

În veacurile care au urmat documentele Bisericii reiau doctrina tradițională referitoare la scopurile căsătoriei.

Astfel, enciclica Casti connubii a papei Pius al XI-lea, după ce spune că "copilul ocupă primul loc printre bunurile căsătoriei", adaugă: "Căsătoria trebuie să se extindă în continuare și trebuie să vizeze în primul rând acest lucru: ca soții să se ajute între ei pentru a realiza o formație și o perfecțiune interioară din ce în ce mai bună... o asemenea formație interioară reciprocă a soților, cu o străduință asiduă de a se perfecționa unul prin celălalt, într-un anumit sens foarte adevărat... poate fi numit chiar prima justificare și primul motiv al căsătoriei".

Conciliul al II-lea din Vatican, într-o serie de texte, se referă la scopul natural al procreației: "... orânduirea însăși a căsătoriei și iubirea conjugală, generoasă și conștientă, sunt îndreptate spre aducerea pe lume și educarea copilului și în aceasta își găsesc încoronarea; căsătoria și iubirea conjugală sunt îndreptate din natura lor spre procrearea și educarea copilului".

Dar căsătoria "nu a fost orânduită numai pentru procreație"; de aceasta trebuie ținut cont, "fără a neglija celelalte scopuri ale căsătoriei". "Soții, împlinindu-și datoria lor conjugală și familială... tind să realizeze din ce în ce mai mult propria perfecțiune și sfințenia reciprocă și împreună aduc mărire lui Dumnezeu".

Papa Paul al VI-lea afirmă că "prin dăruirea personală reciprocă, care le este proprie și exclusivă, soții tind la comuniunea ființelor lor în vederea unei dezvoltări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la nașterea și educarea unor vieți noi" (Humanae vitae).

"Legământul matrimonial, prin care un bărbat și o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viață și de iubire, a fost întemeiat și înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa este rânduit spre binele soților și spre procrearea și educarea copiilor" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1660).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire