pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Manualul mirilor
achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior I. ÎNTEMEIEREA CĂSĂTORIEI

Dumnezeu a orânduit căsătoria atunci când i-a făcut pe cei dintâi oameni.

Conciliul din Trento îi condamnă pe aceia care afirmă că nu Cristos a orânduit căsătoria, ci ar fi o invenție a oamenilor.

Această orânduire se referă mai întâi la căsătoria Creației, la început "când totul s-a făcut prin Cuvântul (prin Fiul), și fără el nimic nu s-a făcut" (In 1,1-3).

În al doilea rând, se referă la căsătoria Răscumpărării, când din coasta deschisă a Noului Adam (a lui Cristos) a fost scoasă mireasa lui, Biserica, împreună cu apa și sângele sacramentelor, inclusiv căsătoria.

Însă la baza sacramentului căsătoriei nu este altceva decât căsătoria "naturală", acea realitate de la început pe care Dumnezeu a orânduit-o când l-a creat pe om bărbat și femeie.

"La început Dumnezeu a zis: Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră. El să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l... Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune" (Gen 1, 26-31).

Papa Leon al XIII-lea declară în această privință: "Căsătoria a fost de la început ca o imagine a întrupării Cuvântului. De aceea, înaintașii noștri Inocențiu al III-a și Honoriu al III-lea au putut să afirme fără temeritate și pe drept cuvânt că sacramentul căsătoriei există printre creștini și păgâni" (Enciclica Arcanum).

În Vechiul Testament căsătoria nu era privită ca un sacrament așa cum o privim noi și nici nu era celebrată printr-o ceremonie religioasă.

În Evanghelii nu-l vedem pe Isus Cristos orânduind căsătoria "creștină" și nici nu vorbește nicăieri despre căsătoria creștină. Întrebat de către evrei cu privire la căsătorie, Cristos le răspunde trimițându-i la căsătoria naturală, aceea pe care Dumnezeu Creatorul a orânduit-o în planul său de la început.

Prin sfântul Pavel, Dumnezeu ne descoperă lucrurile cele mai înalte despre "taina cea mare", despre sfânta căsătorie, prin care un bărbat și o femeie sunt chemați să se iubească așa cum Cristos și-a iubit Biserica (cf. Ef 5, 22-23).

Dar sfântul Pavel nu găsește nici un motiv să ridice vreo obiecție împotriva căsătoriei iudaice sau păgâne, în formele în care avea loc în vremea sa. Nu încearcă să înlocuiască riturile laice ale căsătoriei obișnuite cu vreun rit liturgic creștin sau să adauge măcar la ele vreo binecuvântare religioasă.

Pentru sfântul Pavel, dacă un bărbat sau o femeie este mădular al lui Cristos, acesta este în întregime "în Cristos"; tot ce e bun în viața lui este "Cristos", căsătoria lui este "în Cristos".

"Fie că e vorba de lume, fie că e vorba de viață, fie că e vorba de moarte, fie că e vorba de prezent, fie că e vorba de viitor, totul îi aparține creștinului, creștinul îi aparține lui Cristos, iar Cristos lui Dumnezeu" (1 Cor 3, 22-23).

Prin credință și botez Dumnezeu face din cel credincios "o făptură nouă" (2 Cor 5, 17), iar acesta fie că mănâncă, fie că bea, fie că trăiește, fie că moare este al lui Cristos, îi aparține Domnului: "Fraților, trupul nostru este pentru Domnul Isus și Domnul este pentru trup. Și Dumnezeu care l-a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi cu puterea sa. Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos?... Cine se unește cu Domnul este un singur Duh cu El. Fugiți de necurăție! Toate celelalte păcate pe care le săvârșește omul sunt săvârșite afară din trup; dar necurăția este un păcat pe care omul îl săvârșește împotriva propriului său trup. Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care l-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci Domnul v-a răscumpărat cu un preț mare. Preamăriți-l, așadar, pe Dumnezeu în trupul vostru" (1 Cor 6, 13-20).

Așadar, primii creștini "se căsătoresc ca toată lumea" (scrisoarea către Diognet), adică exact ca și păgânii care îi înconjoară; urmează aceleași rituri matrimoniale, fără prezența preotului sau a episcopului, fără vreo ceremonie religioasă aparte.

În grupurile clandestine ale Bisericii prigonite, de la început, simțul comunitar era foarte viu datorită pericolului comun care amenința. Episcopul cunoștea pe toată lumea, iar atașamentul creștinilor față de păstorul lor era viu și reciproc. Se întâmpla foarte des ca episcopul sau unul din preoții săi să fie invitat la nuntă, așa cum fusese și Isus invitat la nunta din Cana. Mergea fără ca să poarte o îmbrăcăminte specială, deosebită de a celorlalți, împărțea cu ceilalți un moment de bucurie comună și semna, împreună cu ceilalți martori, contractul de căsătorie. Adesea era rugat să-i binecuvânteze pe tinerii miri, lucru pe care îl făcea, bineînțeles, după ce mai întâi îl făcea tatăl familiei. Improviza cu glas tare sau în tăcere, apoi, probabil, își impunea mâinile; acest gest avea un caracter privat, nu era o binecuvântare nupțială.

Dar odată trecută perioada persecuțiilor, spre sfârșitul secolului al IV-lea, acest gest privat s-a atașat definitiv la încheierea unei căsătorii; căsătoria celor botezați, la început complet profană, a devenit bisericească, adică sfințită printr-o ceremonie a Bisericii. Încetul cu încetul s-au fixat formulele de binecuvântare și liturghiile pentru căsătorie care, începând din secolul al VII-lea, își vor ocupa locul în cărțile liturgice oficiale ale Bisericii.

În primul mileniu de creștinism nu Biserica încheia căsătoria obișnuită, care se încheia prin consimțământul reciproc al mirilor conform legilor stabilite de puterea civilă. Căsătoria clandestină deși interzisă, va fi recunoscută ca valabilă de către Biserică până la Conciliul din Trento, în secolul al XVI-lea.

Deși inițial căsătoriile se încheiau în familie, exista un drept matrimonial (cu piedici de căsătorie etc.) și tribunale care rezolvau litigiile dintre soți.

Dar "unele sunt legile Cezarului, altele sunt legile lui Cristos" (Sf. Ieronim).

Comunitatea creștină își avea deci legile sale și jurisdicția sa bisericească pe care o deținea episcopul pentru a se asigura o viață conformă cu Evanghelia, în sânul Bisericii. Era o putere spirituală asupra conștiințelor care cuprindea și pedepse spirituale prin care un creștin nedemn era exclus de la "comuniune" sau, pentru a folosi un cuvânt mai cunoscut, era excomunicat.

Sfântul Pavel procedase la fel referitor la incestuosul din Corint: "Unul dintre voi trăiește cu femeia tatălui său!... Și voi nu v-ați mâhnit mai degrabă, pentru ca cel care a săvârșit o asemenea faptă să fie scos afară din mijlocul vostru. Ei bine, deși n-am fost la voi cu trupul, am fost de față cu duhul, eu l-am judecat deja pe cel care a săvârșit o asemenea faptă ca și când aș fi fost de față. Adunați împreună, voi și duhul meu, în numele Domnului Isus și prin puterea Domnului nostru Isus am hotărât ca acest om să fie dat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus" (1 Cor 5, 1-5).

În anul 318 împăratul Constantin acordă valabilitate publică jurisdicției episcopale; credincioșii pot să se prezinte cu problemele și neînțelegerile lor matrimoniale fie la episcop, fie la autoritatea imperială. În felul acesta episcopul judecă problemele matrimoniale în numele puterii civile, conform codului imperial.

Rezultatul va fi că încetul cu încetul puterea imperială nu se va mai ocupa deloc de această problemă, iar Biserica își va anexa legislația și jurisdicția căsătoriei. În general, scriitorii bisericești, printre care sfântul Augustin, nu s-au preocupat atât de doctrina căsătoriei, cât mai ales s-au străduit să-i apere sfințenia și indisolubilitatea împotriva unor tendințe false.

Începând cu secolele al XI-lea și al XII-lea nu va mai fi căsătorie licită, adică încheiată fără păcat, decât în fața autorității bisericești.

Conciliul din Trento în secolul al XVI-lea va stabili că pentru cei botezați căsătoria care nu e încheiată în formă canonică, adică în fața autorității bisericești, este nu numai ilicită, dar și invalidă, adică lipsită de valabilitate.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire