pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Familia creștină, încotro?
achizitionare: 14.07.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

FAMILIA CA FORMĂ DE REZISTENȚĂ LA IDEOLOGII
Introducere în operele de tinerețe ale lui Karol Wojtyla

Pr. conf. dr. Wilhelm Dancă (Iași)

Învățătura papei Ioan Paul al II-lea despre rolul familiei în creșterea și formarea omului adevărat, care este omul educat, are rădăcini în activitatea sa pastorală desfășurată în Biserica poloneză de sub regimul totalitar comunist, precum și în lucrările sale literare și filozofice publicate înainte de a fi ales ca succesor al sfântului apostol Petru la cârma Bisericii Catolice. Lecția despre familie învațată de papa acasă la el cuprinde multe capitole interesante, însă două dintre ele merită să fie amintite aici, pentru că fac trimitere la un adevăr valabil și astăzi, și anume familia bine formată poate rezista la presiunile oricărei ideologii - politice, economice, sociale etc. Astfel, în primul rând, familia este prima școală de umanism autentic, deci omul integral poate fi salvat de amenințarea pericolelor ideologice, sociale, economice dacă are parte de o familie bună, și în al doilea rând, familia se bazează și se hrănește dintr-o iubire responsabilă.

Nu trebuie uitat faptul că cel care vorbește despre valoarea familiei este un preot romano-catolic, adică un bărbat celibatar, iar motivele care îl determină să promoveze importanța vieții de familie izvorăsc din evanghelie și din contactul direct cu tinerii ce se pregătesc pentru căsătorie sau cu familiile deja constituite.

1. Experiența mediată și evanghelia

Vorbind despre pătimirea și crucea lui Isus, sfântul Augustin spune că, în cazul Domnului răstignit, dar și al ucenicului care crede în el, iubirea este totuna cu suferința: "amor meus pondus meum!" Păstrând proporțiile și aplicând aceste cuvinte la grija pastorală a lui Ioan Paul al II-lea față de familie, putem spune același lucru: "familia este iubirea și suferința sa", sau "pentru că o iubește, suferă pentru familie".

Avem cel puțin două motive pentru care susținem acest punct de vedere: mai întâi, papa însuși nu a avut parte de o familie normală cu o viață normală, în sensul că la vârsta de 9 ani o pierde pe mama sa, iar la 21 de ani rămâne orfan și de tată; apoi, ca preot tânăr a cunoscut bine problemele cu care se confruntă familia, fiindcă și-a început activitatea pastorală în mijlocul studenților pentru care întemeierea unei familii era un lucru important, dar și mai târziu, ca episcop auxiliar și ca arhiepiscop de Cracovia, a rămas mereu aproape de familii și a văzut că demnitatea acestei instituții nu se bucura peste tot de aceeași strălucire, căci era întunecată de egoism, de hedonism și de practici ilicite împotriva procreării. În plus, condițiile economice, socio-psihologice și politice din Polonia sub regimul comunist provocau în multe familii perturbări deloc neglijabile [237]. În această perioadă, așadar, papa a învățat să prețuiască iubirea umană din cadrul familiei, însușindu-și o idee antropologică foarte importantă, și anume că demnitatea integrală a omului se cultivă în familie mai întâi, familia fiind prima școală de umanism adevărat.

Și ar mai fi un motiv pentru care putem spune că, în cazul lui Ioan Paul al II-lea, familia este iubire și, în același timp, cruce. Dacă privim la câte eforturi a făcut pentru a salva familia din criza prin care trece acum în vremurile noastre, pe de o parte, iar pe de alta, la rezultatele obținute, papa ar avea tot dreptul să spună că "familia" este o cruce în pontificatul său. Însă, datorită convingerii lui că omul este în mod potențial bun și că, oricât de multe și de grave ar fi rătăcirile pe care le traversează acum, în cele din urmă se va întoarce pe calea vieții adevărate voite de către Dumnezeu, papa nu se dă bătut și continuă să vestească cu mult curaj că "viitorul omului trece prin familie".

Într-adevăr, omul este tema principală a filozofiei lui Karol Wojtyla, dar interesul său științific (filozofic și teologic) este marcat întotdeauna de chemarea sa preoțească. Numai dacă ținem cont de aceste lucruri, ne avertizează card. Joseph Ratzinger, putem să înțelegem cum contribuția sa la elaborarea constituției conciliare privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et spes), al cărei text este axat pe grija față de om, a devenit o experiență hotărâtoare pentru viitorul papă [238]. Calea Bisericii este omul. Aceasta este lecția pe care papa a învățat-o în Polonia și pe care a purtat-o în bagajele sale pastorale și intelectuale venind la Roma.

Prima consecință a acestei lecții constă în faptul că problematica legată de teologia morală

a devenit centrul interesului său teologic. Dar și această disciplină era o predispoziție umană importantă cu privire la misiunea de păstor suprem al Bisericii. De fapt, criza orientării filozofice se manifestă din punct de vedere teologic mai ales drept criză a normei teologico-morale. Aici se găsește legătura dintre filozofie și teologie, podul care leagă cercetarea-rațională despre om și misiunea teologică, și legătura este atât de evidentă încât nu poate fi ocolită. Unde se prăbușește metafizica veche, acolo poruncile divine își pierd legătura lor interioară; în cazul acesta, crește ispita de a le reduce doar la planul istoric-cultural. Wojtyla a învățat de la Scheler să cerceteze, cu o sensibilitate umană până acum necunoscută, esența fecioriei, a căsătoriei, a maternității și paternității, limbajul corpului și, în consecință, esența iubirii. A asumat în gândirea sa descoperirile noi ale personalismului, dar tocmai în felul acesta a și învățat să înțeleagă din nou că, de fapt, trupul însuși vorbește, că lucrurile create vorbesc și ne trasează drumurile de urmat. Gândirea epocii moderne a deschis pentru teologia morală o dimensiune nouă, iar Wojtyla a descoperit-o îmbinând reflecția și experiența, vocația pastorală și speculativă, și a înțeles legătura ei de unitate cu temele mari ale tradiției [239].

Așadar, pentru a înțelege învățătura papei Ioan Paul al II-lea despre familie, trebuie să ținem cont și de activitatea sa profesor de etică filozofică în timpul regimului comunist, căruia i s-a opus respingând interpretarea pe care o dădea acest regim în legătură cu omul - omul este rezultatul relațiilor de producție [240]. Dar, totodată, trebuie avută în vedere și lucrarea sa pastorală printre tinerii studenți din acel timp. În legătură cu această chestiune, în cartea Iubire și responsabilitate, Karol Wojtyla spune, printre altele, că rezultatul analizelor sale provine din două izvoare, iar pentru a pătrunde legătura dintre ele, trebuie să ținem seama și de faptul că autorul este preot. Însă aici se ivește o problemă, precizează autorul. Destul de des, li se refuză preoților competența când e vorba să se pronunțe asupra temelor legate de familie: iubirea conjugală, maternitatea și paternitatea responsabilă etc. "Și asta fiindcă ei nu intră personal în contact cu aceste teme, așa cum o fac laicii căsătoriți; preoții nu au experiență proprie în acest domeniu. De aceea, trebuie să subliniem că unul dintre cele două izvoare ale cărții de față este tocmai experiența. O experiență mediată, pe care o furnizează activitatea pastorală". Totuși, funcția pe care o joacă experiența aici nu este exclusivă și unică. "Având în vedere tocmai situația autorului, în afara experienței sau oarecum chiar prin experiența pastorală, a acționat cel de-al doilea izvor. Acest izvor superior este evanghelia și, în prelungirea ei, învățătura Bisericii"[241].

Aceste izvoare configurează cumva personalitatea preotului, episcopului și cardinalului Karol Wojtyla și fundamentează adevărul spuselor sale în legătură cu tema familiei. Despre ele, papa ne vorbește în mai multe rânduri. De exemplu, referindu-se la învățătura despre dragostea responsabilă și liberă, papa scrie în cartea Să trecem pragul speranței din 1994: "Am preluat-o din enciclica Humanae vitae a veneratului meu predecesor Paul al VI-lea, și pe care, încă mai înainte, o deprinsesem de la tinerii mei interlocutori, soți și viitori soți, pe când scriam Iubire și responsabilitate. După cum am spus, ei mi-au fost educatorii în acest domeniu" [242].

Relațiile cu tinerele perechi de soți și cu poveștile lor de dragoste au durat mai mult de treizeci de ani, iar Karol Wojtyla a reținut un lucru relativ simplu din viața familiilor, dar greu de păstrat în practică, și anume că familia se sprijină pe iubire, iar adevărata iubire umană înseamnă dăruire de sine. "Dragostea nu e ceva care se învață, și totuși nimic nu trebuie să constituie în mai mare măsură obiect de învățare! Tânăr preot fiind", spune papa, "am învățat să iubesc dragostea omenească. Iată una dintre temele fundamentale asupra căreia mi-am concentrat sacerdoțiul, slujirea la amvon, în confesional și chiar cuvântul scris. Dacă iubim iubirea umană, ia naștere și necesitatea vie de a ne angaja toate forțele în slujba minunatei iubiri" [243].

2. Lecția Bisericii poloneze

Pe când era vicar la biserica Sfântul Florian și capelan universitar, tânărul preot Karol Wojtyla a înființat un grup de bărbați și de femei, printre care se aflau și numeroase perechi de soți împreună cu fiii și nepoții lor, un grup care s-a numit mai întâi Rodzinka (familia mică), apoi Paczka (pachetul) și, în cele din urmă, pe măsură ce numărul membrilor creștea ajungând până la aproximativ două sute de persoane, s-a definit ca Œrodowisko ("ambient" sau milieu, în franceză). Rodzinka, care s-a întrunit pentru prima dată în seara zilei de 2 februarie 1951, împreună cu celelalte grupuri de studenți călăuzite de Wojtyla, avea în program activități clandestine, reprezentând o nouă mișcare de rezistență ce reușea să coaguleze câteva insule de libertate într-o mare totalitară[244]. Evenimentul cel mai important din viețile acelor tineri era căsătoria. De fapt, la scurt timp după înființare, în interiorul mișcării Œrodowisko s-au născut mai multe iubiri. Șase dintre tinerii care formau nucleul grupului Rodzinka s-au căsătorit. Wojtyla a organizat zile separate de rugăciune și de reculegere pentru fiecare pereche în parte, apoi i-a căsătorit. Pentru Karol Wojtyla, iubirea era adevărul din centrul condiției umane, iar iubirea înseamnă întotdeauna dăruire de sine, nu afirmare de sine. Iată ce scrie într-o scrisoare din decembrie 1956, adresată unei tinere care voia să se căsătorească la vârsta de 20 de ani:

Fiecare... trăiește, mai ales, din iubire. Puterea de a iubi cu adevărat, nu marea putere intelectuală, constituie partea cea mai adâncă a unei personalități. Nu este întâmplător faptul că cea mai mare poruncă este iubirea. Iubirea adevărată ne scoate afară din noi înșine pentru binele altora, pentru a ne consacra cauzei omului, poporului și, mai ales, lui Dumnezeu. Căsătoria are sens... dacă oferă prilejul unei asemenea iubiri, dacă evocă puterea și necesitatea de a iubi în felul acesta, dacă ne scoate afară din carapacea individualismului (de multe feluri) și a egocentrismului. Nu este suficient doar să acceptăm o asemenea iubire. De multe ori este necesar să sprijinim formarea ei[245].

Când au început să apară copiii în acele familii de curând închegate, preotul Wojtyla acorda fiecărei viitoare mame, înainte de naștere, o zi de reculegere. Apoi boteza nou-născuții și mergea să binecuvânteze casele lor. Lucrul acesta l-a făcut tot timpul cât a fost la Cracovia, atât ca preot vicar, cât și ca episcop și cardinal. "Întotdeauna avea timp", își amintește o tânără mamă, "știa că botezul înseamnă să vii acasă, să rămâi puțin cu familia, să binecuvântezi copilul care doarme în pătuț. Nu trebuia să-i ceară nimeni așa ceva, el voia să facă lucrul acesta"[246].

Mișcarea Œrodowisko, bărbații și femeile care făceau parte din ea, viețile lor reprezentau podul de legătură dintre Karol Wojtyla și lumea reală în care trăiau ceilalți oameni a căror preocupare era aceea de a găsi o posibilitate de trăire în spiritul credinței lor creștine. Ideile pe care Wojtyla le propunea în mișcarea Œrodowisko sunt rezumate în cinci teme dezbătute în cadrul unor exerciții spirituale pentru studenți ținute în anul 1954:

1) Viața nu se împarte în două părți distincte: serioasă și frivolă, adevărată și lipsită de semnificație. Trebuie să rezistăm la ispita contemporană de a fragmenta viața sau de a reduce chestiunea adevărului la o problemă secundară. "Metoda împărăției lui Dumnezeu este metoda adevărului", de aceea, "omul trebuie să fie pregătit să corespundă realității sub toate aspectele";

2) Creștinismul nu se referă doar la sacristie și la altar, după cum nu este ceva abstract. "Împărăția lui Dumnezeu vestită de Cristos nu este doar teorie... ci o chemare la acțiune";

3) Isus Cristos nu este un Dumnezeu care simulează faptul de a fi om; Isus Cristos este întruparea unui Dumnezeu care pătrunde până în adâncurile dramei condiției umane. "Un singur om a trăit puterea sfințeniei lui Dumnezeu: Isus Cristos. El a luat asupra sa greutatea vinovăției omului și a dus-o în fața lui Dumnezeu. Conștiința păcatului, pe de o parte, și sfințenia lui Dumnezeu, pe de alta, l-au făcut să se jertfească și să se unească cu Dumnezeu. Lucrul acesta explică misterul din grădina Ghetsemani și de pe Golgota";

4) Iubirea nu înseamnă "realizarea" de sine prin instrumentalizarea aproapelui. Iubirea înseamnă dăruire de sine altuia, pentru binele altuia, și acceptarea celuilalt ca un dar;

5) Paradoxul mortal al secolului este faptul că, în ciuda așa numitului umanism pe care și-l revendică, s-a ajuns la degradarea persoanei umane și reducerea ei la unitate economică, categorie ideologică, întruchipare a unei clase, rase sau etnii.

"Voi sunteți mari", le spunea preotul Wojtyla tinerilor săi, "pentru că sunteți creaturi ale lui Dumnezeu. Cine încearcă să vă spună că sunteți altceva vă degradează" [247]. Fiind creaturi ale lui Dumnezeu, oamenii sunt în mod potențial buni și pot deveni ceva bun și pentru alții.

3. Atelierul bijutierului

Trăirea iubirii ca dar pentru alții nu este un lucru ușor. Despre greutățile pe care le implică dăruirea de sine, Karol Wojtyla vorbește într-o piesă de teatru intitulată Atelierul bijutierului, în care descrie lupta omului de a face din sine un dar pentru alții și încercarea acestuia de a-și trăi destinul de creatură creată după chipul lui Dumnezeu [248]. În această piesă de teatru este vorba despre istoria interioară a trei cupluri. Viața în comun a lui Andrei și a Terezei este scurtă: omul moare în război lăsând ca soția să-și crească singură fiul lor de curând născut, Cristofor. Ștefan și Ana supraviețuiesc războiului, dar căsătoria lor alunecă într-o indiferență reciprocă, apoi în dușmănie. Ștefan consideră iubirea ca ceva sigur, și în felul acesta iubirea se ofilește. Ana, la rândul ei, tânjește după o iubire mai desăvârșită, și astfel sufocă iubirea imperfectă pe care ar trebui să o îmbunătățească. Relația dificilă dintre Ștefan și Ana lasă semne în fiica lor, Monica, în timp ce în fiul Terezei, Cristofor, apasă greutatea de a fi fost crescut fără tată. Când se îndrăgostesc, Cristofor și Monica pun împreună suferințele și greutățile din familiile din care provin. Dar, tocmai datorită acestor greutăți pe care trebuie să le depășească, ei întruchipează speranța mântuirii, pentru ei și pentru părinții lor.

Mesajul moral al acestei piese de teatru nu necesită comentarii și explicații. Totul este clar și spus cu o luciditate potolită, ceea ce reprezintă dovada talentului unui scriitor sigur de ideile sale. De aceea, nu este nevoie de cuvinte răsunătoare și de situații extraordinare. Și tot de aceea, un singur imperativ, imperativul etic, și nu frica de pedepse impuse din afară, este busola personajelor implicate în jocul dramatic al piesei. Glasul cel mai puternic pe care îl aud cele trei cupluri este glasul legii naturale, glasul conștiinței lor. Bătrânul bijutier, purtătorul de cuvânt al adevărului revelat, cere de la viitorii soți să fie responsabili atât față de soarta celeilalte ființe umane cu care se unesc, cât și față de soarta ființelor cărora au de gând să le dea viață [249].

În această dramă, Wojtyla subliniază cu delicatețe că iubirea și fidelitatea nu pot fi reduse la emoții. Temeiul lor unic și solid se află în puterea umană de a căuta și de a percepe adevărul moral al lucrurilor. O căsătorie nu este o întâlnire care alternează între două stări emoționale. Căsătoria este un ceva real pentru două persoane care au fost transformate de întâlnirea lor și de inițiala dăruire de sine altuia. Această transformare rămâne și atunci când emoțiile care făceau parte din începutul relației au dispărut o dată cu trecerea timpului. De aceea, este necesar să purificăm emoțiile noastre și să le transformăm, odată cu timpul, în realitatea mai solidă a iubirii ca dăruire de sine. Când Ana, gândindu-se că puterea ei de a suporta a ajuns la sfârșit, caută să vândă bijutierului inelul care exprima credința și fidelitatea sa în cununie, acesta îl ia în mână, îl pune pe balanță și spune:

Această credință nu poate fi cântărită, acul balanței rămâne mereu la zero și nu pot să scot din el nici măcar un miligram de aur. Soțul dumneavoastră trebuie să fie viu, în cazul acesta, nici una dintre cele două credințe nu poate fi cântărită de una singură, pot fi cântărite numai împreună. Balanța mea de bijutier are un caracter particular, și anume că nu cântărește metalul în sine, ci ființa umană întreagă și destinul său [250].

Concentrându-și atenția asupra acestei iubiri în sensul dăruirii de sine ca fundament al legăturii indisolubile din căsătorie, preotul Wojtyla țesea în spatele dialogurilor din piesă o idee teologică de mare valoare: prin căsătorie, începem să înțelegem viața interioară a lui Dumnezeu, Treimea de persoane care se dăruiesc una alteia, în care a fi persoană se realizează în absolutul dăruirii de sine. Cu alte cuvinte, căsătoria este experiența umană care îi ajută pe oameni să-l înțeleagă pe Dumnezeu. Suntem departe de concepția catolică preconciliară, care înțelegea căsătoria, printre altele, ca "remediere" a concupiscenței. Pentru preotul și dramaturgul Wojtyla, iubirea ca dăruire de sine și puterea de a da naștere vieții în căsătorie constituie o imagine a vieții interioare a lui Dumnezeu întreit și a interfeței lui Dumnezeu cu lumea prin întruparea Fiului său.

Nici unul dintre membrii mișcării Œrodowisko nu apare în această piesă de teatru, dar profilul personajului Monica are la bază o persoană concretă, pe care dramaturgul a întâlnit-o în viața sa. Preotul Wojtyla avea puterea de a-și aminti conținutul unor conversații după mai mulți ani și în Atelierul bijutierului a pus-o în aplicare conferind monologurilor sale poetice un accent de adevăr. Vorbind despre experiențele prietenilor săi, preotul-dramaturg Wojtyla a strecurat în textul piesei câteva idei teologice importante: viețile personajelor sale par să semene cu viețile altora, dar, de fapt, sunt implicate într-o mare dramă de păcat și de mântuire; iubirea umană poate să cadă sub "presiunea realității" și să se piardă, dar se poate și completa sau desăvârși, conformându-se unei Iubiri capabile să realizeze dorința iubirii de împlinire în absolut; orice dramă umană "intră în scenă" în interiorul dramei divine, participând la un "spectacol" al cărui autor și protagonist este Dumnezeu însuși, Creatorul și Mântuitorul [251].

4. Iubire și responsabilitate

Partea filozofică a problemelor despre care părintele Wojtyla vorbește în drama Atelierul bijutierului se găsește formulată în cartea Iubire și responsabilitate, pe care o publică în 1960, la doi ani după numirea sa ca episcop. Această carte s-a născut din necesități pastorale [252]. Studiile filozofice și teologice, dar și experiența de confesor și de director spiritual, l-au convins pe Wojtyla că etica vieții de familie despre care vorbește Biserica, dacă este interpretată corect, conține adevăruri esențiale, care, dacă sunt practicate cu fidelitate, adâncesc fericirea umană. În plus, el a descoperit că misiunea părintelui spiritual nu constă doar în a da porunci și interdicții, ci în efortul de a justifica, de a interpreta și a explica etica iubirii conjugale pe care Biserica o desprinde, în primul rând, din Noul Testament.

Normele de conduită în privința relațiilor sexuale sunt importante. Totuși, într-o atmosferă culturală modernă, bărbații și femeile nu le acceptă dacă nu le înțeleg ca pe niște adevăruri morale fundamentale, evidente, și ca pe un fel de călăuză a omului către bunurile umane care rămân mereu valabile. "Un astfel de bine este persoana, iar adevărul moral cel mai strâns legat de lumea persoanelor este porunca iubirii, pentru că iubirea este un bine special al lumii persoanelor" [253]. Prin urmare, modul cel mai bun pentru a aborda morala sexuală este ca ea să fie plasată într-un context de "iubire și responsabilitate". Iubirea este o expresie a responsabilității personale, responsabilitate față de o altă ființă umană și responsabilitate față de Dumnezeu.

Punctul său de pornire era "norma personalistă", o variantă a celui de al doilea imperativ categoric de la Immanuel Kant[254]. Imperativul moral de a se abține de la "instrumentalizarea" celorlalți este fundamentul etic al libertății, pentru că ne permite să interacționăm cu alții fără a-i reduce la obiecte prin manipulare sau utilizare în folosul propriu [255]. Are loc această abținere de la "instrumentalizarea" reciprocă atunci când două libertăți autentice se întâlnesc în căutarea unui bine comun. Pot să spun, și tu să fii de acord cu mine, că nu "mă folosesc" de tine (nici tu de mine), când libertatea mea întâlnește în mod liber libertatea ta care caută, ca, de altfel, și libertatea mea, ceva ce e cu adevărat un bine și pe care împreună îl identificăm ca ceva bun. Această întâlnire a două libertăți este substanța iubirii, iar iubirea este expresia normei personaliste în orice raport [256]. Iubirea este opusul instrumentalizării.

Angajarea de a iubi, și nu de a instrumentaliza, are implicații importante pentru morala sexuală. Dacă se înțelege sexualitatea proprie numai ca o funcție oarecare ce ține de autonomia personală sau de libertatea proprie înțeleasă ca posibilitate de a face orice, atunci, oricare ar fi gradul de cunoaștere a vieții sexuale în sens biologic, ne scapă unul dintre aspectele sale cele mai importante din punct de vedere moral, și anume că sexualitatea revelează dependența noastră profundă de alții. Nu pot să-mi împlinesc destinul de unul singur, desprinzându-mă de ceilalți, reducându-i la obiecte de plăcere. Pentru a mă realiza ca om, trebuie să întâlnesc libertatea altei persoane și... să depind de ea.

Morala sexuală transformă relațiile sexuale din ceva întâmplător într-un altceva ce exprimă demnitatea umană. Relațiile sexuale întâmplătoare sunt relații care degradează ființa umană. Relațiile sexuale care întruchipează întâlnirea dintre două persoane sau două libertăți ce caută împreună binele personal și comun sunt umane și îi umanizează foarte mult pe parteneri.

Din punct de vedere filozofic, mișcarea cheie a episcopului Wojtyla, preluată de la sfântul Toma de Aquino și analizată cu ajutorul fenomenologiei, constă în distincția dintre actul uman și actul omului[257]. Un actus hominis este ceva instinctual. Sexualitatea ca actus hominis nu se ridică deasupra sexualității animale, care este instinctuală și total impersonală. În schimb, un actus humanus implică o judecată, care conferă actului un caracter moral. Un actus humanus exprimă judecata mea făcută în mod liber asupra unui lucru care este bun. Așadar, iubirea este actul uman prin excelență și nu trebuie să fie redusă la simpla emoție a atracției. Atracția neînsoțită de judecată îl reduce pe celălalt la un obiect de dorință.

Celălalt partener ca persoană, nu doar în calitate de corp, este obiectul autentic al unui act sexual, care este un actus humanus. Iar scopul dăruirii sexuale este aprofundarea unui raport personal, la care contribuie și darul reciproc al plăcerii. Când cineva se dăruiește sexual altuia, în libertate, în semn de iubire, este el însuși în modul cel mai radical, pentru că se face pe sine însuși un dar altuia într-un mod care e semn adânc a ceea ce el este. Legea darului, structura morală de bază a vieții umane pentru episcopul Wojtyla, este confirmată de analiza minuțioasă a eticii sexuale - scopul principal al cărții Iubire și responsabilitate.

Regândirea relațiilor sexuale în lumina dăruirii de sine i-a îngăduit lui Wojtyla să confere sexualității un aspect mai umanizant și să depășească disputa cu privire la finalitățile căsătoriei. În loc să afirme că finalitatea principală a căsătoriei este procreația sau comuniunea soților, episcopul Wojtyla învață că norma căsătoriei este iubirea, o iubire prin care dimensiunea procreativă și cea comunională a sexualității umane dobândesc valoare morală.

Prin Iubire și responsabilitate, autorul voia să ofere un antidot contra maniheismului (disprețul față de căsătoria umană și iubirea conjugală) și să prezinte un răspuns personalist, umanist la tezele revoluției sexuale contemporane. Analiza iubirii umane făcută de Wojtyla evită falsul romantism și caracterul steril al unor tratate de teologie morală. Iubire și responsabilitate învață că iubirea sexuală este ceva bun, pentru că dorința sexuală îi conduce pe oameni la căsătorie, o școală dificilă, dar, în cele din urmă, utilă, în care se învață ce este viața și care este legea ei fundamentală, și anume dăruirea de sine.

În acest context, castitatea nu este doar o listă de opreliști, ci integritatea iubirii, virtutea care face posibilă iubirea celuilalt ca persoană. Iubirea sexuală castă este extatică, în sensul grec al cuvântului, adică duce la ieșirea afară din propriul eu. Iubirea castă implică faptul că centrul emoțional și, într-un sens, eu-l propriu sunt puse sub controlul altuia. Am fost creați creaturi libere pentru a putea dispune de noi înșine ca daruri pentru alții. Suntem liberi ca să putem iubi liber și, deci, cu adevărat. Prin urmare, libertatea, și nu interdicția, este structura eticii sexuale din concepția episcopului Wojtyla.

După cum spune și titlul, Iubire și responsabilitate vorbește despre iubirea responsabilă, nu despre contracepție. Interpretarea castității conjugale și a eticii sexuale poartă amprenta personalismului filozofic al lui Wojtyla și a luptei sale pentru apărarea umanismului creștin ca răspuns la falsul umanism al epocii. Adevărul persoanei umane este faptul că în inima dramei individuale a vieților noastre se află istoria iubirii sau negarea ei. Dăruirea reciprocă într-o communio personarum (comuniunea persoanelor) este cadrul moral, cadrul umanist, în care trebuie vorbit despre controlul nașterilor. În legătură cu această problemă, episcopul Karol Wojtyla reafirmă învățătura Bisericii, și anume folosirea în mod responsabil a ciclului natural de fertilitate, și nu recurgerea la mijloace mecanice sau chimice. Era convins de faptul că planificarea familială naturală este o metodă care necesită virtute, chiar virtute eroică, dar este singura metodă care din punct de vedere obiectiv și personal se află la înălțimea demnității umane. Iubirea sau negarea ei, aceasta era problema pusă de revoluția sexuală, la care Karol Wojtyla a încercat să dea un răspuns [258].

În linii generale, acesta este capitolul despre familie din lecția pe care papa a învățat-o în Biserica Catolică din Polonia. În calitate de Păstor suprem al Bisericii Romano-Catolice, va continua să scrie pagini frumoase despre familie, arătând și prin cuvinte, și prin gesturi că, pentru el, familia este amor meus pondus meum!

Concluzie

În cartea Nu vă temeți! Convorbiri cu papa Ioan Paul al II-lea, A. Frossard notează:

În timpul unei ceremonii din piața Sfântul Petru, trecând de-a lungul barierelor, papa zărește o fetiță pierdută în mulțime. Oamenii o trec peste barieră, iar papa o ia de mână și se întoarce cu ea pe drumul așternut cu covor roșu ce duce spre tron, iar în acel moment intrăm fără de veste într-un basm. Coloana lui Bernini este acum o pădure cu trunchiuri despuiate de crengi; Sfântul Părinte, îmbrăcat în largile-i veșminte și cu mitra ce scânteiază în soare, este un rege de legendă, iar fetița, o soră a lui Degețel. Ajuns în fața tronului, regele de legendă o va ridica în brațe pentru a fi văzută de cât mai departe, iar părinții, alergând de la marginea pieții, o vor primi din mâinile lui. O imagine fermecătoare intercalată în cutele memoriei mele. Știu că există subiecte mai grave: nemiloase războaie de abstracțiuni și interese ce sângerează lumea, și despre acestea voi avea în curând ocazia să vorbesc cu Ioan Paul al II-lea. Dar ce pot face eu, dacă micile întâmplări ale vieții de fiecare zi mă ating mai mult decât cele ale vieții politice, dacă numai câteva momente de singurătate înspăimântată a unei fetițe despărțite de ai săi mă emoționează mai mult decât una dintre acele bătălii ale oamenilor pe care nu le cunosc decât din auzite, și dacă îngrijorarea Mariei și a lui Iosif, căutându-și copilul în Ierusalim, îmi spune mai mult decât un tratat despre condiția umană? [259]

Gesturi profund umane, ca cele despre care ne vorbește A. Frossard în citatul de mai sus, găsim aproape în toate vizitele pastorale la parohiile din Roma sau în vizitele apostolice din afara Romei pe care papa le-a făcut în anii săi de pontificat, și trebuie să recunoaștem că ele sunt foarte multe. Cu prilejul oricărei vizite, Ioan Paul al II-lea are un cuvânt pentru familii, la care se adaugă un gest de apropiere, o glumă, o strângere de mână, un sărut pe creștetul unui copil sau al unui bătrân, o îmbrățișare sau o mângâiere ce umanizează discursurile sale și transformă întâlnirea cu el într-un moment de neuitat. Putem spune că, prin intermediul lor, papa a reușit să comunice tot atât de mult despre iubirea umană cât a izbutit să transmită prin învățătura sa scrisă. De aceea, pentru a înțelege magisteriul papei Ioan Paul al II-lea despre familie, trebuie să avem în vedere și gesturile prin care el își exteriorizează gândirea și iubirea sa. S-ar putea spune că, în privința aceasta, sentimentele și gesturile lui Ioan Paul al II-lea ar fi mai bogate decât învățăturile sale [260]. Într-adevăr, uneori discursurile pontificale (enciclici, îndemnuri apostolice, scrisori pontificale, predici, cateheze) pe această temă sunt prea tehnice, iar papa își dă seama de lucrul acesta din reacția ascultătorilor, motiv pentru care se oprește și introduce un comentariu, un gest sau o replică personală, foarte mult gustate, în special de către jurnaliști. Oricum, lăsând deoparte aceste nuanțe de accent, ceea ce gândește și simte acest papă curajos în legătură cu iubirea umană este un mare dar pentru Biserică.

Note

[237] Cf. Conciliul Al ii-lea din Vatican, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965), 47.

[238] J. Ratzinger, "La filosofia di Karol Wojtyla", în Famiglia cristiana nell'insegnamento di Giovanni Paolo II, Supplemento nr. 2 a "Famiglia Cristiana", nr. 38 din 28.09.1988, 188-189.

[239] J. Ratzinger, "La filosofia di Karol Wojtyla", 188-189.

[240] R. Buttiglione, Il pensiero di Karol Wojtyla, Jaca Book, Milano 1982, 103-139.

[241]Ioan Paul al ii-lea (KAROL WOTYLA), Iubire și responsabilitate, I, Editura M.C., București 1999, 5.

[242]Ioan Paul al ii-lea, Să trecem pragul speranței, Editura Humanitas, București 1995, 248.

[243]Ioan Paul al ii-lea, Să trecem pragul speranței, 160.

[244] G. Weigel, Testimone della speranza, Mondadori, Milano 1999, 126.

[245] Corespondență furnizată autorului de către Tereza Heydel Zyczkowska, 9 noiembrie 1998, apud G. Weigel, Testimone della speranza, 127.

[246] Apud G. Weigel, Testimone della speranza, 128.

[247] G. Weigel, Testimone della speranza, 136.

[248] Cf. A. Jawien (K. WOJTYLA), La bottega dell' orefice, Libreria Editrice Vaticana, CittB del Vaticano 199814.

[249] J. Pomianowski, "Commento", în A. Jawien (K. Wojtyla), La bottega dell' orefice, 87.

[250] A. JAWIEN (K. WOJTYLA), La bottega dell'orefice, 38-39.

[251] G. Weigel, Testimone della speranța, 144-147.

[252] K. Wojtyla, Iubire și responsabilitate, 5.

[253] K. Wojtyla, "Author's Introduction to the First Edition" (1960), în Love and Responsability, Ignatius Press, San Francisco 1993, 16. În ediția italiană (K. Wojtyla, Amore e responsabilitB. Morale sessuale e vita interpersonale, Marietti, Casale Monferrato 1969), ca și în ediția românească, această introducere lipsește.

[254] R. Buttiglione, Il pensiero di Karol Wojtyla, 113-114.

[255] Cf. K. Wojtyla, Iubire și responsabilitate, 14-24.

[256] Cf. K. Wojtyla, Iubire și responsabilitate, 28-31.

[257] R. Buttiglione, Il pensiero di Karol Wojtyla, 125-126. Cf. T. Rostworoski, Din gândirea filozofică a papei Ioan Paul al II-lea. Problema gnoseologică în lucrarea "Persoană și act" de Karol Wojtyla, Editura Ars Longa, Iași 1994.

[258] G. Weigel, Testimone della speranza, 174-179.

[259] A. Frossard, Nu vă temeți! (1982), Editura Viața Creștină, Cluj 1994, 104.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire