pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia și demnitatea morții

Sinteză doctrinală cu caracter moral pe tema eutanasiei

Vă sugerăm acum o sinteză doctrinală privind diferite aspecte ale eutanasiei.

 

Refuzul eutanasiei propriu-zise

Reproducem din respectiva Declarație, definiția eutanasiei propriu-zise: "Prin eutanasie se înțelege o acțiune sau o omisiune care prin natura sa, sau prin intenții, provoacă moartea, în scopul eliminării oricărei dureri. Eutanasia se situează la nivelul intențiilor și al metodelor folosite." (26)

Trebuie să facem unele adnotări asupra ei care relevă precizarea privind limbajul comun între teologi și lucrătorii din medicină. Este omisă distincția dintre eutanasie directă și indirectă ; în limbajul precedent, folosit de Pius al XII-lea, prin eutanasie directă se înțelegea "terapia durerii", considerată permisă în anumite condiții chiar și atunci când putea să aibă drept consecință o scurtare a vieții. In acest caz, nici acțiunea în sine, nici intenția nu sunt orientate, în realitate, spre suprimarea vieții și anticiparea morții și de aceea fenomenul nu este definit ca fiind eutanasie, pentru nu a se creea confuzii. In același document se folosește mai departe, fiind considerată mai oportună, expresia "folosirea analgezicelor".

Se evită o distincție frecventă în limbajul medical între eutanasie activă și eutanasie pasivă , unde adjectivul "pasivă" indică omiterea îngrijirilor și intervențiilor medicale; dar cuvântul "pasivă" are o semnificație mult mai amplă și de aceea poate genera ambiguitate: eutanasia este mereu, într-un anume sens, pasivă, din punctul de vedere al bolnavului, și activă, pentru cel care o provoacă.

Asupra eutanasiei, înțeleasă și precizată în acest mod, documentul Sf. Scaun exprimă opinia sa morală: " Acum este necesar să întărim cu maximă fermitate faptul că nimic și nimeni nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fetus sau embrion orice ar fi ea, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau în agonie. De asemenea, nimeni nu poate solicita acest act ucigaș pentru sine sau pentru o persoană a cărei responsabilitate i-a fost încredințată și nici nu îl poate aproba în mod implicit sau explicit. Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim , sau să-l permită. Este vorba deci de încălcarea legii divine, de o ofensă adusă demnității persoanei umane, de o crimă împotriva vieții, de un atentat împotriva umanității." (27)

Evangelium vitae declară și mai peremptoriu și solemn, cu acea solemnitate specifică formulelor dogmatice: "în conformitate cu Magisterul Predecesorilor mei și în comuniune cu Episcopii Bisericii catolice, confirm că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, deoarece este o ucidere deliberată, moralmente inacceptabilă, a unei persoane umane. Această doctrină se bazează pe legea naturală și pe Cuvântul lui Dumnezeu scris și transmis de Tradiția Bisericii, lege explicată de Magisterul ordinar și universal (28)

Respectivele documente includ aceeași condamnare și în ce privește suicidul. (29)

Astfel este analizată eutanasia cu trei" grade" diferite de gravitate progresivă. Este amintită întâi cea motivată de compasiune. Se vorbește apoi de gestul făcut fără cererea sau consensul bolnavului ( așa zisa "Eutanasie involuntară" sau " non-voluntară" (30) ). Apoi se precizează: " Este atinsă culmea abuzului și a nedreptăți când medici sau legiuitori își arogă puterea de decizie stabilind cine trebuie să trăiască și cine trebuie să moară" (31) Se știe că legile care reglementează astăzi aceste practici cer întotdeauna exprimarea explicită a consensului din partea celui interesat. Dar se mai știe că diferite sentințe judecătorești , chiar acolo unde aceste legi există (de ex. Olanda), au declarat ca fiind lipsite de pedeapsă acte împotriva vieții copiilor nou- născuți sau cele îndeplinite la cererea unor persoane în stare gravă de depresie psihică (32). Mai știm că existau legi care impuneau eutanasia și că există posibilitatea de a ne întoarce la astfel de situații, care preventiv trebuie să fie aspru condamnate . Pe de altă parte, când legiuitorul, sau asociațiile medicale decid că eutanasia sau suicidul asistat sunt admise doar dacă este vorba de persoane care se află în anumite circumstanțe, oare nu" își arogă și ele dreptul de a decide cine trebuie să trăiască și cine trebuie să moară"?

 

Din respect față de adevăr mai întâi și apoi din oportunitate strategică, trebuie evitate polemici împotriva eutanasiei numai din rațiuni de credință, ca și cum a apăra viața bolnavilor și a muribunzilor ar fi doar o datorie a credincioșilor. Viața este un bun și o valoare laică, ușor de recunoscut de toți cei care sunt conduși de dreapta judecată și de adevărul obiectiv.

Ceea ce Pius al XII-lea denumea "drept natural", în documentul pe care îl analizăm este definit "drept fundamental " al omului, primul din drepturile omului. "Viața umană - se afirmă în Declarație - este fundamentul tuturor bunurilor, izvorul și condiția necesară a oricărei activității umane și a oricărei conviețuiri sociale". (33)

Fundamentul eticii este respectul adevărului omului, respectul persoanei așa cum este ea: alt fundament real nu poate fi conferit eticii; etica îl călăuzește pe om de la " a fi" spre " trebuie să fie" ; celelalte criterii sunt constituite din utilitatea unuia în defavoarea altuia, din puterea unora asupra altora, din eficacitatea acestei puteri, tot mai mare pentru unii, tot mai oprimantă pentru alții.

Negarea acestor afirmații înseamnă respingerea oricărui fundament obiectiv al dreptului, al eticii și în același timp al identității profesionale medicale. (34) Principiile care urmează, elucidează tocmai criteriul "morții cu demnitate".

 

Folosirea proporțională a mijloacelor terapeutice

Morala nu poate ignora această problemă și angajarea de a face moartea demnă de om și de credincios: expresia "moarte cu demnitate", atunci când prin ea nu se subânțeleg forme voalate de eutanasie , conține o indicație acceptabilă și necesară din punct de vedere etic. Este adevărat că multe persoane mor senine și nu trebuie să ne gândim doar la cazuri extreme. "Totuși trebuie să recunoaștem că moartea, precedată și însoțită adesea de suferințe atroce și prelungite, rămâne un eveniment care, desigur, zbuciumă inima omului." "Este foarte important astăzi ca în momentul morții să fie protejate demnitatea persoanei umane și concepția creștină despre viață, împotriva unui tehnicism care riscă să devină abuziv. De fapt unii vorbesc despre dreptul la moarte , expresie care nu desemnează dreptul omului de a-și provoca sau a cere să i se provoace moartea după cum dorește, ci dreptul de a muri cu totală seninătate, cu demnitate umană și creștină " (35)

In această lumină, Declarația privind Eutanasia a Congregației pentru Doctrina Credinței introduce o noutate de expresie și limbaj cerută de progresele medicinii. Până acum se vorbea de mijloace terapeutice "obișnuite" și " extraordinare" oferindu-se această indicație: este obligatorie folosirea mijloacelor obișnuite pentru susținerea muribundului, dar este permisă renunțarea, cu consensul pacientului sau la cererea acestuia, la mijloacele extraordinare, chiar dacă această renunțare determină anticiparea morții. Caracterul "extraordinar" era definit în raport cu agravarea suferinței pe care ar fi putut-o provoca astfel de mijloace, cu costul lor sau cu dificultatea de acces pentru cei care le-ar fi putut solicita. Progresele medicinii au făcut dificilă această distincție, deoarece multe mijloace, care până ieri erau considerate extraordinare, au devenit obișnuite și apoi, după cum observă persoane importante din spitale și reanimări, folosirea terapiei intensive a salvat multe vieți. A rezultat necesară găsirea unui alt criteriu de referință care să nu se mai bazeze pe " mijlocul terapeutic", ci mai degrabă pe "rezultatul terapeutic" care se așteaptă de la el. "Până acum moralițtii - se afirmă în Declarație - răspundeau că nu mai suntem obligați să folosim mijloacele extraordinare. Astăzi, însă, acest răspuns, în general mereu valabil, poate părea mai puțin clar, atât datorită impreciziei termenului cât și a progreselor rapide ale terapiei. De accea, unii preferă să vorbească de mijloace proporționate și mijloace disproporționate .

In orice caz, mijloacele puteau fi bine evaluate , confruntându-se tipul de terapie, gradul de dificultate și riscul ce l-ar presupune, cheltuielile necesare și posibilitățile de aplicare, cu rezultatul la care se puteau aștepta, date fiind condițiile bolnavului și forțele sale fizice și morale". (37)

Rezultă deci patru criterii orientative de mare utilitate:

  1. "în lipsa unor alte remedii, este permisă recurgerea, cu consensul bolnavului , la mijloacele puse la dispoziție de medicina mai avansată, chiar dacă se află în stadiu de experimentare și presupun un oarecare risc";

  2. "este permisă, de asemenea, întreruperea aplicării unor astfel de mijloace atunci când rezultatele nu sunt cele așteptate. Dar în luarea unei astfel de decizii trebuie să se țnă seama de dorința bolnavului și a familiei lui, ca și de părerea unor medici cu adevărat competenți";

  3. "este, de asemenea, permisă limitarea la mijloacele obișnuite pe care medicina le poate oferi. Nu i se poate impune nimănui aplicarea unui anumit tratament, chiar dacă el este deja în uz ,dar care totuși poate fi periculos sau foarte costisitor ";

  4. în cazul iminenței unei morți inevitabile cu toate mijloacele folosite, este permisă luarea hotărârii în conștiință de a renunța la tratamente care ar provoca o prelungire precară și dificilă a vieții, fără însă să fie întrerupt tratamentul normal necesar bolnavului în astfel de cazuri." (38)

 

Administrarea tratamentelor normale și tratamentele paleative

Când din punct de vedere terapeutic nu se mai poate interveni cu adevărat pentru stoparea bolii sau regresia ei, medicina are încă resurse de folosit și de aceea are obligația să recurgă la acestea în limita posibilităților, nu ca un act ce urmărește vindecarea și prelungirea vieții, ci din respect pentru pacient și pentru calitatea vieții sale. Aceste resurse sunt reprezentate de tratamentele normale și de tratamentele paleative . Cele două concepte nu se echivalează automat.

Prin tratamente normale se înțelege alimentația și hidratarea (artificială sau nu) aspirarea secrețiilor bronhiale, curățarea escarelor ulcerate.

In ultimii ani, în legătură cu tratamentele normale a apărut o controversă, în special în SUA, deoarece unele centre tind să considere hidratarea și alimentația artificiale drept intervenții terapeutice, ba mai mult , ca având caracter extraordinar și în consecință aplicarea lor pacienților nu constituie o datorie. În realitate acest ajutor poate contribui în multe cazuri nu atât la prelungirea vieții, el nu reprezintă nici o tortură, cât la a face mai puțin dureroasă moartea; de asemenea, se afirmă că alimentația și hidratarea nu pot reprezenta un act medical, ci un tratament normal chiar dacă calea de administrare este artificială. Desigur, în cazul în care organismul nu mai este capabil de a-l recepta și a profita de el , tratamentul nu se mai constituie într-o îngrijire și dispare obligația de a fi administrat.

Tratamntele paleative au o accepție mai amplă decât cele normale pentru că ele se folosesc pentru a diminua simptomele bolii, în primul rând durerea (dar nu numai durerea) la care ne vom referi mai departe.

Prin tratamente paleative înțelegem în general acele îngrijiri oferite pacienților cu boli incurabile, mai mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bază, prin aplicarea procedurilor care să-i permită pacientului o calitate a vieții mai bună.

Tratamentele paleative prevăd, de exemplu: a) oncoterapia paleativă (chirugie, radioterapie, chimioterapie) aplicate la pacienți la care se urmărește tratarea simptomelor" (39) ; b) tratamente de sprijin care cuprind: terapii antalgice non cazuale care urmăresc reducerea sau eliminarea percepției durerii; evaluarea nutrițională și reglarea hifro-electronică; tratamentul infecțiilor oportuniste; procedurile fizioterapice de reabilitare; susținerea psihologică care are un rol foarte important în sprijinirea pacientului și a familiei; supravegherea psihologică a echipei de îngrijire ale cărei performanțe emoționale stau la baza optimizării terapeutice în această fază delicată a bolii cronice" (40)

Această strategie a dus la apariția unor experiențe cum ar fi "Hospices" și tratamentele la domiciliu.

 

Refuzul zelului terapeutic și al distanasiei

În ultima indicație citată din Decalarație se vorbește despre refuzul "zelului terapeutic", care în intenția sa de a prelungi viața cu orice preț ne poartă în zona opusă, cea a distanasiei. Pentru definirea conceptului trebuie să amintim criteriile care stau la baza "constatării morții": în prezent, grație progresului comun al științelor neurologice și al tehnicilor de diagnosticare, aproape în unanimitate este recunoscut faptul că moartea clinică a individului poate fi declarată după constatarea morții cerebrale totale , adică a morții encefalice. In acest sens este oportun să ne referim la unele cazuri delicate, de pacienți în comă.

  1. In cazul comei considerate "reversibilă"este obligatorie folosirea tuturor mijloacelor la îndemână, întrucât recuperarea, posibilă sau probabilă, a vieții merită orice sacrificiu economic sau serviciu.

  2. In cazul în care coma se prezintă, după părerea specialiștilor, ca "ireversibilă", rămân obligatorii tratamentele obișnuite ( între acestea amintim pe cele de hidratare și nutriție parenterală); nu este obligatorie aplicarea mijloacelor deosebit de epuizante și costisitoare pentru pacient, condamnându-l la o agonie trăită în condiții lipsite de orice posibilitate de trezire din comă și comunicare. In acest caz ar fi vorba de un neavenit "zel terapeutic". Constatarea ireversibilității comei și condițiilor de nereceptare a cunoștinței nu este ușor de făcut și ea revine unor cadre medicale competente și cinstite.

  3. Prelungirea vieții, doar aparentă și complet artificială, după încetarea totală și ireversibilă a funcțiilor cerebrale, așa cum rezultă din EEG și din semnele de moarte a tuturor zonelor encefalului, ar constitui o ofensă adusă muribundului și morții, și în același timp o amăgire a speranțelor rudelor.

EEG silențioasă este semnul ireversibilității funcțiilor corticale după ce pacientul a stat în această stare o perioadă de timp. In afara acestui semn trebuie să se facă o evaluare, ținând cont de toți ceilalți parametri cumulați, privind moartea encefalului în totalitatea lui. Conceptul de zel terapeutic, care uneori este dramatizat în mod intenționat, trebuie configurat în două cazuri: atunci când folosirea mijloacelor tehnice are loc în cazul unei persoane care practic este moartă, deci după "moartea cerebrală totală"; și când se intervine cu terapii medicale sau chirurgicale ( exceptând cele obișnuite) în mod disproporționat față de efectele previzibile. Trebuie să recunoaștem însă că, în afara acestor indicații, împinse până la detaliu, există cazuri nu numai de comă profundă și ireversibilă, dar și de comă prelungită : bolnavul continuă să rămână în comă chiar cu numai tratamentele obișnuite. Au fost cazuri când această stare camatoasă ireversibilă cu o viață strict biologică a durat luni sau ani (stare vegetativă persistentă). Așa s-a întâmplat cu Karen Ann Quinlan, o tânără americană despre care s-au scris articole timp de circa zece ani. O situație asemănătoare a avut tânăra Nancy B. Cruzan care fiind în stare vegetativă persistentă a fost alimentată timp de circa opt ani printr-o gastrostomie; după mai multe sentințe ale tribunalelor s-a hotărât sistarea acestei alimentații - fapt ce a provocat moartea după aproximativ 10 zile - sub prezumpția, susținută de mărturii, că aceasta ar fi fost voința ei. (41) Intrebarea este: se poate vorbi de o viață adevărată, atunci când sunt aproape sigure ireversibilitatea comei, starea de inconștiență și absența vieții de relație și când unele funcții vitale nu au încetat chiar dacă analiza EEG a rezultat deja silențioasă pentru un număr determinat de ore?

Practic este greu de justificat eliminarea asistenței obișnuite chiar în astfel de cazuri care provoacă milă. Trebuie să ținem cont de faptul că actul existențial și personal care susține în om viața vegetativă, senzitivă și relațională este unic; deci, considerăm că nu se poate face o distincție între "viața umană, înțeleasă ca viață biologică, și "viața personală", înțeleasă ca viață de relație.

 

Folosirea analgezicelor

Acest aspect se integrează, parțial, în sfera tratamentelor paleative la care ne-am referit deja, dar există aspecte etice particulare demne de luat în seamă. O problemă în special a găsit o rezolvare etică în învățămintele lui Pius al XII-lea: este permisă folosirea analgezicelor , chiar dacă acestea ar putea scurta viața, cu condiția să nu existe un alt mijloc pentru ușurarea durerii; este permisă și folosirea analgezicelor care duc la pierderea conștiinței, cu condiția ca pacientul să fi avut timp să-și îndeplinească datoriile religioase și morale, către el, familie și societate; " nu este permisă privarea muribundului de conștiința de sine fără un motiv serios."

Trebuie să adăugăm că această problemă privind consecințele folosirii calmantelor este privită acum cu mai puțin dramatism , pentru că în special \n tratamentul cancerului, medicina a făcut importante progrese, fiind oferite terapii anti-durere care limitează și anulează astfel de consecințe, în special pierdearea conștiinței. Pe de altă parte este de evitat ca prin doze prea mari de analgezice (pe bază de opium) să se practice cu bună știință , pe căi ascunse, eutanasia adevărată. De aceea doza de analgezice trebuie să fie proporțională cu durerea. (42)

 

Adevărul pentru pacientul terminal

Consensul presupune informarea reală a pacientului de la care se așteaptă consensul, asupra situației sale. Problema este prezentată mai explicit în documentul Secretariatului Episcopilor francezi și în Declarația Conferinței Episcopale germane din 20 noiembrie 1978 (43) Chestiuni etice privind persoanele grav bolnave și muribunde ; aceasta este o problemă amplu dezbătută și de etica medicală.

Criteriile etice pe care le putem indica sunt în esență următoarele:

  1. adevărul rămâne un criteriu de bază pentru ca un act moral să fie pozitiv în mod obiectiv: de aceea trebuie să fie evitat un comportament fals din partea rudelor și a asistenței; minciuna nu este utilă pacientului, care are dreptul la informare și la pregătirea pentru o moarte demnă; ea poate deveni inutilă și contraproductivă în situația în care - cazurile sunt frecvente -bolnavul descoperă adevărul. Literatura pe această temă confirmă faptul că atunci când adevărul a fost oferit în mod oportun și a fost receptat, s-a produs o reacție pozitivă atât asupra psihologiei și spiritualității bolnavului , cât și asupra rudelor bolnavului. (44) De aceea dreptul la informare este inclus în toate propunerile de liste cu drepturile bolnavului și, chiar dacă cu câteva condiții, se ține seama de el și în cazul bolnavului terminal;

  2. o astfel de informație, în cazul unor pacienți grav bolnavi sau terminali este oferită în cadrul unei "comunicări umane" mai ample și interpersonale, care nu trebuie să se limiteze la a furniza date privind diagnosticul și prognoza bolii. De asemenea, trebuie ascultat bolnavul și de abia după aceea se va vorbi despre gravitatea bolii. Ceea ce solicită bolnavul - în special muribundul -de la cel ce îl asistă este solidaritatea , să nu fie lăsat singur, el dorește să comunice, să simtă că i se împărtășește durerea;

  3. dacă minciuna nu trebuie să fie luată ca linie de conduită, iar comunicarea adevărului rămâne o țintă spre care se tinde , trebuie totuși să amintim necesitatea ca adevărul pe care-l comunicăm să țină seama de capacitatea subiectului de a-l accepta în mod salutar. În consecință este necesară pregătirea unei stări de spirit adecvate și cunoașterea diferitelor faze psihologice ale muribundului (în special în cazul bolnavilor de cancer) pentru a se evita agravarea fazelor depresive; este necesară chiar o gradație a comunicării adevărului și eventual oprirea la momentul oportun. Nu trebuie nici să fie spulberată orice speranță, deoarece în medicină nu există previziuni absolute.

  4. ținând cont de toate acestea,suntem totuși de părere că trebuie să subliniem obligația de a nu ascunde gravitatea situației în substanțialitatea ei, mai ales în cazurile în care pacientul are de luat, înaintea morții, decizii importante și are ( ca fiecare dintre noi) obligația-drept de a se pregăti pentru o moarte bună.

Aceste norme, cu caracter de orientare etică, fac parte însă din cea mai amplă temă privind asistența acordată bolnavilor și muribunzilor. Medicul, din punct de vedere deontologic și etic, nu are datoria doar să administreze tratamente bolnavului, ci și să-l asiste pe muribund.

 

Note


(26) S. Congregație pentru Doctrina Credinței Declarație asupra Eutanasiei, n.2. A se vedea de exemplu Miranda, Riflessioni etiche intorno alla fine della vita, în Manzoni, A sua immagine e somiglianza?, pp. 180-202.

(27) S. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra Eutanasiei, n. 2

(28) EV, n. 65.

(29) S. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra Eutanasiei, n. 1.

(30) J. Harris, înainte de a se pronunța cu claritate în favoarea eutanasiei îi dă o definiție care se încheie astfel: "Dacă această decizie coincide cu dorințele individului și dacă el sau ea a aprobat decizia în mod conștient și expres, o voi numi eutanasie voluntară. Dacă individul nu cunoaște decizia și nu a aprobat-o înainte în mod conștient și expres, o voi numi eutanasie non-voluntară, chiar dacă s-ar fi presupus că el sau ea ar fi fost de acord": J. Harris, Euthanasia and the value of life, în J. Keown, Euthanasia Examined, ethical, clinical and legal perspectives, Cambridge University Press, New York 1995, pp. 6-7.

(31) Toate aceste texte se găsesc în n. 66 al enciclicei.

(32) Cfr. W. Eijk, Is the Dutch eeuthanasia regulation compatible with "Evangelium Vitae"?,"Medicina e Morale" 1996, 3, pp. 469-481.

(33) Ibi, n.1.

(34) D'Agostino, Eutanasia e diritto.

(35) S. Congregație pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra Eutanasiei, nn. 3-4. Asupra acestui punct al folosirii proporționale a mijloacelor terapeutice cfr. Visser, Pronunziamento ufficiale della S. Sede sull'eutanasia, pp. 369-370; Häring, Eutanasia e teologia morale, pp. 164-178. Asupra așa zisului "drept de a muri" a se confrunta frumoasa lucrare a lui L.R. Kass, Is there a right to die?, "Hastings Center Report", 1993, 23, 1. Pp. 34-43.

(36) C. Manni, Considerazioni mediche sull'eutanasia, în Aa. Vv., Morire si, ma quando?,pp. 103-120.

(37) S. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație asupra Eutanasiei, n. 2.

(38) Ibi,n. 4.

(39) Cellini N. Presentazione, la volumul lui Ciabattoni A - Pittiruti M., Terapie paliative e cure di supporto in oncologia, SEU, Roma 1996, p. XI.

(40) ibidem.

(41) cfr. A. Puca, Il caso di Nancy Beth Cruzan, "Medicina e Morale", 1992, 5, pp. 911-932.

(42) cfr. A.G. Spagnolo, Ai confini tra atteggiamento eutanasico e terapia paliativa, "Quaderni di Cure Palliative" 1994, I, pp. 49-51.

(43) Cfr. Spinsanti, Umanizzare...pp. 59-60 și pp. 94-96; Consiliul pontifical "Cor Unum".

(44) R. Zorza-V. Zorza, Un modo di morire, Roma 1983.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire