pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al II-lea
Justificare epistemologică
Formarea gândirii bioetice și metodologia cercetării în bioetică

Raportul dintre știința biomedicală și bioetică

Este, desigur, provocatoare afirmația lui Robert Nozick după care "microscoapele și telescoapele nu relevă părțile etice" (14), iar Renato Dulbecco amintește că "secole întregi savanții au stat departe de tragediile istorice, definind autonomia și neutralitatea rolului lor în societate. Cu orgoliu baconian și cartezian au respins orice pretenție de control și de interferență, din orice parte ar fi venit: guvern, Biserică sau autorități. " (15)

Astăzi, această mentalitate nu este împărtășită de majoritatea a cercetătorilor care se ocupă de șiințele medicale ( inclusiv de Dulbecco), care pune prima în discuție problema bioetică. Se discută motivul și cadrul precis al unei baze epistemologice a bioeticii.

În acest sens trebuie amintit faptul că biologia și medicina sunt științe experimentale, pentru că urmăresc o metodă precisă, cea experimentală, propusă de G. Galilei și R. Bacon, perfecționată apoi de savanți până în zilele noastre.

Această metodă, după cum se știe, se bazează pe un itinerariu precis: observarea fenomenelor, ipoteza interpretativă, verificarea experimentală și evaluarea rezultatului experimentului. Acest itinerariu metodologic are o validitate intrinsecă, ce permite o acumulare organică și liniară a cunoștințelor: experimentatorul care urmează se poate bucura de rezultatele, pozitive sau negative, obținute de experimentatorul precedent și este chemat să aducă la rândul lui contribuții noi utilizând aceeași metodologie. Este adevărat că știința, uneori, se folosește de observațiile ocazionale (de ex. Fleming pentru descoperirea penicilinei) sau de repetarea fenomenelor naturale, dar ceea ce a dus la progresul științei moderne în domeniul biomedical a fost mai ales metoda bazată pe paradigma experimentului metodologic definit.

Totuși, metoda experimentală are o limită intrinsecă întrucât trebuie să se sprijine pe fapte și date de ordin cantitativ, susceptibile de a fi observate, calculate, comparate etc: metoda experimentală, deci, este reducționistă prin definiție și acesta este un fapt ce trebuie luat în seamă.

Având în vedere acest element ne întrebăm : din ce motiv și de ce este necesar să se pună o întrebare etică în interiorul științelor biomedicale care sunt experimentale? Mulți au dat un răspuns care pare cel mai potrivit: exigența reflecției bioetice apare în momentul aplicativ; se presupune, deci, că cercetarea experimentală prin ea însăși este neutră, în timp ce aplicațiile ar necesita un examen bioetic prealabil privind consecințele și riscurile. Această afirmație este adevărată, pentru că nimeni nu poate nega că înainte de a se trece la aplicarea unei descoperiri științifice în domeniul biomedical, de exemplu a tehnologiei ADN recombinată, este necesar să ne punem o serie de întrebări bioetice privind scopul, consecințele, riscurile etc. Totuși, a recunoaște rolul bioeticii și justificarea ei numai în momentul aplicativ, ar fi insuficient și limitat, după cum vom vedea.

Alți savanți admit în general o etică intrinsecă cercetării științifice, dar numai în sensul fidelității față de canoanele cercetării. De aceea, o astfel de etică s-ar concretiza în scrupulozitatea metodologică, în exactitatea comunicării rezultatelor, în transparența procedeelor astfel încât să poată fi controlate de lumea științifică. Această "etică intrinsecă" cercetării, reprezintă o exigență deontologică valabilă pentru orice tip de știință și deci și pentru bioetică, ce are trimitere în cercetarea biomedicală. (16)

Dar etica proprie cercetării științifice în cadrul științelor experimentale - și în special, a bioeticii în cadrul științelor biomedicale - nu se poate limita la aceste coduri de corectitudine. Trebuie să distingem categoria celor cerute în mod necesar de etica unei acțiuni, de ceea ce este suficient pentru o apreciere de totală eticitate.

De exemplu, faptul că un chirurg știe să abordeze bine o intervenție și să execute la perfecție tehnicile operatorii este o calitate necesară de etică profesională, dar nu este suficientă pentru a se afirma că intervenția lui a fost etică în toate și pentru toate (în valabilitatea indicațiilor, în obținerea consimțământului, în respectarea binelui superior al persoanei, cum s-ar putea întâmpla de exemplu într-un transplant de organe pentru a cărui efectuare condițiile de eticitate sunt multiple).

De aceea, în afara acestor două legături care în mod cert există între cercetarea științifică și etică (legătură în planul aplicării și în cel relativ la deontologia cercetătorului în respectul procedeelor metodologice ale cercetării înseși) se poate vorbi și de altele nu mai puțin importante.

Înainte de toate despre intenționalitatea cercetătorului. Atât cercetătorul cât și organizatorii și finanțatorii cercetării sunt persoane umane și pot avea intenții bune sau perverse sau pur și simplu utilitariste. Abordarea cercetării, inclusiv a bioeticii, este întotdeauna un proiect și revelează sau ascunde o finalitate strategică, ce s-ar putea referi la terapia unei boli sau la creșterea producției agricole și industriale sau la farmacologie, sau ar putea avea un scop manipulator sau de denaturare a proceselor biologice, ca în cazul unei tentative experimentale de procreare între specii sau de alterare a patrimoniului genetic al subiectului.

Acest gen de eticitate sau lipsă de eticitate proiectată are nu numai o relevanță în sine și pentru sine, dar are și implicații importante pentru cei care colaborează la nivel subaltern: aceștia au dreptul de a cunoaște scopurile proiectului și au dreptul-datorie de a formula obiecții din motive de conștiință, atunci când conștiința nu le permite să colaboreze la un proiect pe care l-ar considera neindicat sau intenționat aberant. În domeniul bioetic se pot presupune multe situații de acest tip: ex, cercetări efectuate pentru obținerea unui medicament avortiv, de genul pilulei RU 486.

O altă legătură dintre cercetare și etică se referă la procedeele experimentale: este etica, sau mai bine zis bioetica experimentării biomedicale, cu toate problemele privind exprimentarea pe om (consimțământ, riscuri, experimente pe copii, bolnavi mintal, lipsiți de conștiință, pe fetuși (etc) și chiar pe animale.

Într-adevăr, nu este suficient să existe o etică a scopurilor, ci trebuie solicitată în sens coerent o eticitate a mijloacelor și a metodelor: chiar dacă scopurile sunt bune - să oferi un copil unei familii sterile - nu totdeauna procedeele alese sunt licite, acestea pot leza viața și demnitatea umană (pierderea embrionilor fecundați supranumerari). Este cunoscut principiul "non sunt faciende mala ut veniant bona".

Dar legătura cea mai profundă, după părerea noastră, și care le include pe cele precedente, legate de aspectul operativ (scopuri, procedee, metode, riscuri) constă într-o exigență cu caracter integrativ.

Am amintit că metoda experimentală este prin natura ei "reductivă" a realului, deoarece ține seama numai de aspectul experimental și cantitativ, în timp ce aspectul mai profund și cuprinzător, natura ontologică și valoarea axiologică a realului, scapă procedeelor metodei experimentale; momentul metodologic experimental pune întrebarea etică, dar această întrebare cere depășirea și interpretarea coerentă a nivelului experimental pentru a cuprinde complexitatea și profunzimea realului și valoarea lui. (17)

Dacă omul de știință, de exemplu, face o cercetare pe embrionul uman, nu se poate limita la a observa rezultatele și aspectele etice procedurale privind corectitudinea metodologică, sau la a se gândi la aplicarea rezultatelor, el trebuie să se întrebe ce este embrionul uman, dacă este o ființă umană, dacă are valoarea unei persoane umane sau nu.

Și din răspunsul la această întrebare se clarifică toate celelalte răspunsuri bioetice: atunci când s-a evaluat toată densitatea realului pot fi înțelese exigențele etice privind scopurile, mijloacele, riscurile etc. Acest aspect a fost surprins de K. Jaspers, savant și filozof, atunci când afirma că știința exprimentală nu este capabilă să cunoască și să perceapă aspectul calitativ al realității, nici natura sa în valoarea ei profundă, nici nu poate singură, prin metoda ei să clarifice scopurile științei și ale cercetării științifice, întrucât toate acestea ar necesita precizarea scopurilor activității umane și ale vieții omului. (18)

Și epistemologii mai recenți, precum Popper și Eccles, au subliniat această limită a științei experimentale și în ce privește procedeele metodologice și observarea mai globală a realului. (19) De aceea legătura știință-etică sau mai bine zis cercetare științifică și cercetare etică nu este o chestiune de opționalitate sau o modă recentă, ci o exigență multiplă generată de însuși procedeul științific.

Desigur, așa cum am subliniat, dacă întrebarea se naște în interiorul cercetării, răspunsul necesită o integrare a aspectului în realitatea integrală și deci, în optica ontologică și axiologică a viețuitoarei asupra căreia se face cercetarea; este necesară deci elaborarea unor criterii de apreciere care nu pot fi epuizate de cercetarea științifică, ci va trebui să fie deduse din ultima viziune și din sensul global al realității examinate.

Pentru a relua exemplul mai sus menționat: dacă experimentul se face pe embrion, cu scop terapeutic sau fără, trebuie să ne întrebăm înainte de toate care este realitatea globală a embrionului uman (ontologia) și care este valoarea lui (axiologia); o dată ce se sfârșește de exemplu cu convingerea că este vorba de o ființă umană, un individ uman, atunci trebuie să ne întrebăm de semnificația experimentului asupra ființei umane individuale și va trebui să se precizeze datoria cercetătorului ca atunci când este vorba de un minor.

În concluzie, aplicând ceea ce am afirmat în legătură cu raportul dintre știință și etică precum și dintre științele biomedicale și bioetică, putem afirma că justificarea bioetică nu privește numai momentul aplicativ al cercetării, ci și momentul cercetării și metoda cercetării; în definitiv, bioetica este ca o viziune integrativă, comparativ cu cercetarea biomedicală.

Dacă vorbim de medicină sub profilul asistenței și organizării sanitare, factorul etic devine și mai relevant și integrarea între cunoașterea științifică și forma etică de comportament este mai mult decât evidentă. Studiile făcute în ultimii ani în domeniul antropologiei medicale (21) au scos în evidență insuficiența radicală a evaluării științifice unilaterale în apropierea de conceptul însuși de boală, sănătate, prevenire etc. Incidența factorului "personal", psihologic și spiritual în cadrul asistenței este elementul decisiv nu numai în evaluarea stării sănătății bolnavului, dar și în evaluarea operatorului sanitar.

În ce privește organizarea sanitară este bine cunoscut faptul că ea presupune educația sanitară, colaborarea cetățenilor și necesită ca un criteriu - ghid pentru autoritate conceptul de dreptate în atribuirea resurselor și în oferta de structuri și servicii. Etica economiei și etica sanitară se întâlnesc pe plan social în unele din cele mai importante capitole ale cheltuielilor publice în democrațiile avansate. (22)

 

Note


14. R. Nozick, Spiegazioni filosofiche, Milano 1987, p. 447.

15. Dulbecco, Ingegneri della vita, pp. 13-14.

16. R. Nozick, Spiegazioni filosofiche, Milano 1987, p. 447.

15. Dulbecco, Ingegneri della vita, pp. 13-14.

16. E. Sgreccia, La risposta nella trascendenza, în J. Jacobelli (sub îngrijirea), Scienza ed etica: quali limiti?, Roma 1990, pp. 163-173.

17. J. Ladriere, I rischi della razionalita, Torino 1978; E. Agazzi, Il bene, il male e la scienza, Milano 1992; E. Sgreccia, Il progresso scientifico...< Bompiani, Bioetica in Italia, pp.187220.

18. K. Jaspers, Der Arzt im technischen Zeilalter, München 1986 (trad. It. Il medico nell'eta tecnologica, Milano 1991); Reale-Antiseri, Il pensiero occidentale...,III, pp. 457-462.

19. Ibi, pp. 707-779.

20 S. Vanni Rovighi, Elementi di filosofia, III, Brescia 1963, pp. 189-269

21. L. Delgado, Antropologia medica, Milano 1991; Jaspers, Der Arzt...;J. Vedrinne, Éthique et professions de santé, "Médecine et Hygiene", 1984, II, pp. 1171-1173; M. Vidal, Ética de la actividad científico-técnica, "Moralia", 1983, 4, pp. 419-443; L. Villa, Medicina oggi. Aspetii di ordine scientifico, filosofico, etico-sociale, Padova 1980; E.D. Pellegrino-D.C. Thomasma, For the patient's good...

22. Gracia, Fundamentos de bioética, pp. 199-311 U. Scarpelli, La bioetica...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire