pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul al VI-lea
A doua parte: Bioetica și transplanturile de organe

Problema constatării morții în transplantul de pe cadavru

Este problema cea mai delicată din tot acest subiect referitor la transplantele umane. Putem porni reafirmând unele principii bazate pe respectul vieții.

Înainte de toate, nu se poate anticipa moartea atunci când se produce o intervenție asupra pacientului cu scopul de a preleva un organ: rațiunea este că nu se poate face răul pentru a obține binele; în acest caz răul ar fi uciderea sau omisiunea vinovată a ajutorului.

Se înțelege de aceea, pentru ce în mod oportun legea prescrie în articolele respective un ansamblu de condiții "obiective" care să confere certitudine cu privire la parametrii morții clinice și cerebrale.

Al doilea punct care trebuie clarificat, care este constatarea morții, trebuie încredințat științei și conștiinței competente și nu este cu prioritate o problemă filozofică sau teologică în sine. Semnele încetării vieții umane pot fi deci deduse prin mijloace și metode pe care știința le elaborează treptat și le perfecționează. Odată era considerată moartă, doar prin metode empirice, acea persoană căreia inima a încetat să-I bată, căreia îi lipsea respirația; acum, datorită dezvoltării tehnologiei și a reanimării, știința întrebuințează, cu scopul de a evita erorile, în anumite situații, mijloace și metode mai rafinate. Se ajunge astfel la definirea "morții clinice", care constă în constatarea încetării definitive a activității circulatorii, respiratorii și nervoase non temporar ci ireversibil.

Introducerea în tehnicile de reanimare poate determina pentru un timp respirația forțată și circulația forțată a sângelui : dacă însă între timp s-a produs degenerarea ireversibilă a centrilor superiori, care se evidențiază în manieră definitivă prin încetarea activității electrice corticale și prin dispariția altor semne de activitate encefalică, viața umană nu va mai putea fi reactivată, chiar dacă mai poate dura artificial, sub impulsul mecanismelor, o oarecare activitate biologică.

Când starea de "moarte clinică", definită ca "moarte encefalică" este instalată se consideră licită prelevarea de organe, care continuă să fie vitale doar pentru că sunt irigate artificial de instrumente.

Pentru a avea garanția că o atare încetare a vieții este ireversibilă și nu momentană mai trebuie cerută încă o anumită perioadă de timp, pe care știința și legea pot să o precizeze.

Considerăm că dispozițiile înscrise în legea italiană în articolele citate reprezintă garanții suficiente și din punct de vedere etic pentru constatarea morții.

Ar putea trezi o perplexitate deosebită faptul că în legislația precedentă au fost prevăzute condiții diferite pentru declararea morții persoanei: dacă această persoană ar fi fost candidată la prelevarea de organe pentru transplant ("moarte cerebrală") sau dacă nu ar fi fost ("moarte cardiacă").

Unii autori susțin că limita de 6 ore pentru relevarea continuă a electroencefalogramei ar fi prea scurtă. În esență, nu trebuie doar să rezulte încetarea definitivă a activității corticale cerebrale, ci va trebui să se constate că și nucleele profunde ale encefalului, care unifică funcțiile vitale, sunt ireversibil compromise. (18) Nu este suficientă, deci, după cum consideră unii (19) , simpla pierdere a funcțiilor de relație datorate compromiterii scoarței cerebrale, chiar și în manieră ireversibilă; trebuie ca întreg encefalul să fie mort. Nu se poate introduce distincția între "viața biologică" (funcții organice) și "viața personală" (viața de conștiință și relație): la om există o vitalitate unică și atâta timp cât există viață trebuie considerat că este viața persoanei (20) .

De aceea specialiștii constată, după cum prevede și legea, dacă au încetat și funcțiile vitale dependente de centrii interni ai encefalului, pentru a alege transplantul și a acționa respirația forțată pentru a menține bătaia inimii și irigarea organului. Atare respirație forțată trebuie activată după ce s-a constatat că cea spontană este irecuperabilă datorită compromiterii ireversibile a centrilor nervoși interni ai encefalului de care depinde. (21)

Probleme particulare pot apărea în diagnosticarea morții cerebrale când pacientul este la vârsta pediatrică. Diferitele legislații prevăd criterii diverse sau evaluări suplimentare cu privire la adult. Comitetul Național de Bioetică italian (CNB), și-a exprimat dorința ca și în Italia să fie introduse criteriile pe care o Task Force adaptată le-a elaborat pentru determinarea morții la copil. (22) În mod particular, CNB a subliniat necesitatea de a utiliza criterii diferențiate și cercetări specifice întrucât criteriile prevăzute în general sunt valabile doar începând de la vârsta de cinci ani. Unii parametri, într-adevăr, pot lipsi sau pot fi modificați din cauze diferite care merg de la maturizarea incompletă a organelor până la condițiile particulare în care sunt menținuți copiii în terapie intensivă, mai ales dacă sunt nou născuți. (23). Deci, această indicație a fost receptată, chiar dacă parțial, de legea asupra constatării morții.

În concluzie, este în orice caz oportun să subliniem că pentru a efectua prelevarea trebuie întotdeauna să fim siguri, ținând cont, așa cum se cuvine, de cunoștințele medicale mai actuale că ne aflăm într-adevăr în prezența unui cadavru, din momentul în care nu este cu certitudine posibil a provoca moartea unei ființe umane, fie și pentru a întârzia decesul alteia.

Însăși enciclica Evangelium Vitae definește "extracția acestor organe fără respectarea criteriilor obiective și adecvate de verificare a morții donatorului" drept "una dintre formele cele mai ascunse, dar nu mai puțin grave și reale, de eutanasie" (n. 15) (24) . Acest principiu a fost subliniat și de Carta Lucrătorilor Sanitari (n. 87), în care se afirmă că "prelevarea de organe de pe cadavru este legitimă în urma unui diagnostic al morții certe a donatorului". De aici izvorăște datoria de "a lua măsuri pentru ca un cadavru să nu fie tratat ca atare înainte ca moartea să nu fi fost constatată cum se cuvine". (25)

 

Note


(18) Conceptul de moarte cerebrală este obiectul unor vii critici din partea unor autori: cfr. R.D. Truog, Is it Time to Abandon Brain Death ? "Hastings Center Report", 1997, 27 (1), pp. 29-37, care susține că folosirea unor atari criterii este incongruentă și este sursă de confuzie, cu toate că în practică înlesnește reperarea organelor pentru transplante. Pentru acest motiv este dorită depășirea lor, considerând că necesitatea de a procura organe pentru transplant poate constitui o rațiune suficientă pentru a accelera moartea persoanei. Recurgerea la principiile consimțământului și privind caracterul nedăunător ar putea evita anumite abuzuri. În privința punctelor principale ale discuției asupra morții cerebrale și ambiguităților ei a se vedea: White R.J.-Angstwurm H.-Carrasco de Paula I (eds), Working Group on the determination of Brain Death and its relationship to human death.Libreria Editrice Vaticana, 1992. În particular, a se vedea contribuțiile critice la definirea morții omului în termeni de "moarte cerebrală" din partea lui A. Shewmon, "Brain death": a valid theme with invalid variations, blurred by semantic ambiguity, pp. 23-51, și ale lui J. Seifert, Is" brain death" actually death? Pp. 95-143. De A. Shewmon a se vedea și recenta contribuție Recovery from "Brain death": a neurologist's apologia, Linacre Quarterly 1997, 64, I, pp. 30-96. Pentru o contribuție asupra aspectelor filozofice ale morții clinice a se vedea : Rodriguez Luno A., Rapporti tra il concetto filosofico e il concetto clinico di morte, Acta Philosophica 1992, I. I., pp. 54-68.

(19) A se vedea de exemplu, C.A. Defanti, I concetti di morte dell'organismo, morte cerebrale, morte corticale, în A. Ferroni (sub îngrijirea), Actele celei de a II-a Întâlniri de actualizare în materie de neurologie. Actualitatea în privința morții cerebrale (Perugia 20 februarie 1993, publicate în Annali di Neurologia e Psichiatria 1993, 87, (Fasc. 1-2-3), pp. 21-29.

(20) E. Sgreccia, La persona e la vita, "Dollentium Hominum" 1986, 2, pp. 38-41.

(21) Oricum, trebuie amintit că un astfel de procedeu nu se urmează atunci când este vorba de prelevarea corneii, un atare organ fiind slab vascularizat nu este subiectul unei necrozări rapide, astfel încât este posibilă prelevarea lui și utilizarea și după ce s-a constatat moartea individului prin oprire cardiacă. Pentru aceasta legea italiană a pregătit un normativ: legea 18, august 1993, n. 301, intitulată "norme în materie de prelevare și implant de cornee"

(22) Special Task Force (Report of), Guidelines for the determination of brain death in children, "Pediatrics"-1987, 80, p. 298

(23) Comitetul național pentru Bioetică Trapianti di organi nell'infanzia...pp. 19-28

(24) Ioan Paul al II-lea , Scrisoarea Enciclică Evangelium Vitae, n. 15, Libreria Editrice Vaticana, Roma, 25 martie 1995.

(25) Consiliul Pontifical pentru Pastorala Lucrătorilor Sanitari, Carta Lucrătorilor sanitari, n. 87.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire