pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CULTURA VIEȚII 

Manual de bioetică
Elio Sgreccia și Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul I
Bioetica: origini, răspândire și definiții

Bioetica, antropologia și caracterul interdisciplinar

Din cele afirmate rezultă că noua disciplină nu poate fi concepută ca o simplă confruntare între diferite opinii și poziții etice existente, ea are datoria de a sugera valori de referință și opțiuni operative, trebuie să furnizeze răspunsuri obiective bazate pe criterii valabile din punct de vedere rațional.

În căutarea unor răspunsuri adecvate se subînscrie necesitatea unei apropieri interdisciplinare față de problemă, care este una din trăsăturile proprii ale bioeticii. În mod evident este vorba despre rolul științelor biomedicale și al științelor ambientale (ecologia), dar nu toți sunt conștienți că în acest sector de studiu nu se poate face abstracție de antropologia filozofică de referință, în cadrul căreia valoarea vieții fizice corporale, a iubirii conjugale și a procreației, a durerii, a bolii și a morții, ca și raportul libertate-responsabilitate, individ-societate și individ-natură să-și găsească încadrarea și valorificarea etică.

În această întrepătrundere complexă dintre științele experimentale și cele umane, pentru o cercetare a "saggezza della scienza" ( "înțelepciunii științei") - Wisdom of science, pentru a utiliza expresia potteriană - va fi necesară și contribuția filosofiei naturii, cu scopul de a stabili rolul adecvat, semnificația și valoarea mediului și a ecosistemului în bioetică, a filozofiei științei dreptului și, în fine, oportunitaeta unei deschideri spre teologie ca "orizont al sensului". (41)

Fiecare dintre aceste discipline, menținând între ele relații foarte strânse, au totuși un statut epistemologic propriu și independent de celelalte.

În ce privește antropologia, ne vom referi la acea concepție care, după părerea noastră, acordă o importanță mai mare semnificației, reale și obiective, a omului, contribuind la valorificarea lui: personalismul fundamentat ontologic. El se prezintă ca o viziune integrală a persoanei umane, care nu este supusă unor reduceri ideologice sau biologiste. Pentru rezolvarea problemelor generate de progresul științific și de organizarea socială a medicinei și a dreptului con siderăm că "in primis" trebuie să se răspundă la întrebarea privind valoarea persoanei, prerogativele și datoriile sale, pentru a exclude orice posibilitate de instrumentalizare.

Valoarea fundamentală a vieții, transcendența persoanei, concepția integrală a persoanei- așa cum rezultă din sinteza valorilor fizice, psihologice și spirituale - raportul de prioritate și complementaritate dintre persoană și societate, o concepție personalistă și de comuniune a iubirii conjugale, constituie puncte de referință solide pentru Bioetică, precum și pentru etica umană și socială. Aceste valori trebuie să-i ghideze pe cei ce încearcă să rezolve problemele generate de dezvoltarea științei biomedicale, știință care astăzi pare animată de un entuziasm optimist al progresului, uitând de marile provocări ale bolilor ieșite de sub control, de prevenirea relelor tipice societății tehnologice, generate de exploatarea ecologică. De aceea, este necesară o antropologie filozofică de referință care să țină seama de persoana umană, de integritatea ei și de relațiile biunivoce care leagă persoana de condițiile existențiale: spațiul în care locuiește și timpul în care trăiește și va trăi. În această perspectivă poate fi înțeleasă marea importanță a categoriei răspunderii la care se referă H. Jonas în opera lui.

Antropologia personalistă fundamentată ontologic este deseori criticată întrucât poate fi susținută antropologic - se spune - numai de cel care admite o cunoaștere superioară celei relaționale, de cel care acceptă posibilitatea unei teologii.

Pentru a nu cădea în echivoc considerăm necesar să facem o distincție netă între teologia rațională și teologia revelată. Teologia rațională, denumită în mod tradițional teodicee sau filozofia lui Dumnezeu, este știința care studiază, în lumina rațiunii naturale, ceea ce se poate cunoaște cu rațiunea, din ființa supremă.

Teologia revelată, însă, are un obiect material (de studiu) și un obiect formal (punctul de vedere pe care-l adoptă) diferit de teologia rațională, în consecință, este o altă știință cu un statut epistemologic diferit. Teologia revelată studiază faptul revelat în lumina rațiunii luminate de credință. Obiectul material, deci, coincide în parte cu cel al teologiei raționale, pentru că tot pe Dumnezeu îl studiază, dar îl extinde substanțial pentru că se referă la tot ce Dumnezeu însuși ne-a revelat despre Sine. Deci, va putea face teologie numai cine a primit aceeași credință. Este bine să evidențiem faptul că metafizica și filozofia rațională a lui Dumnezeu au multe puncte comune pentru că ambele se referă la fundamentul ultim al realității, ființa. După ce am lămurit acest lucru, este necesar să adăugăm că antropologia și etica propuse de noi nu pleacă de la rațiunea luminată de credință, întrucât discuția care s-ar naște ar fi utilă numai celor care au același crez, ci țin cont de o serie de cunoștințe filozofice raționale, atât metafizice cât și antropologice și etice. După părerea noastră, cine confundă ontologia și personalismul fundamentat ontologic cu teologia revelată, manifestă o necunoaștere a semnificației metafizicii înseși și a teologiei. Cel care se folosește de o filozofie empiristă care reduce omul la aspectele sale ce țin numai de experiență, manifestă prejudecăți intelectuale asupra unei importante părți a tradiției filozofice, de la Platon până în zilele noastre, care îl privește pe om ca spirit și trup.

Orice știință este o completare în cadrul frontierelor diferite de știința însăși. Asta nu înseamnă că științele nu trebuie să fie deschise între ele, iar întrepătrunderea lor în respectul statutului epistemologic al fiecăreia nu poate duce la îmbogățirea înțelegerii obiectului de studiu, în același fel în care observarea unui obiect nu numai frontal, dar și lateral, din interior și de sus, poate contribui la o viziunea a tot înțelegătoare a obiectului observat, în funcție de orientarea epistemologică de "integrare". (42)

Bioetica se distinge de teologia morală, denumită în general "morală medicală". Această parte a moralei, ce se adresează formării personalului sanitar, consideră aceste intervenții în lumina viziunii de credință, și deci în lumina Revelației creștine, specificată de Magisteriu: are rațiunea proprie de a fi o reflecție asupra faptului de credință și de a aplica legea divină în comportamentul uman; are valabilitate numai în cadrul comunității de credincioși, chiar dacă multe concluzii coincid cu cele ale filozofiei morale "tout court".

Dar, după părerea noastră, ar fi impropriu și nu ar aduce nici un serviciu credinței înseși să negăm legitimitatea și necesitatea unei reflecții raționale și filozofice asupra vieții umane și, deci, asupra permisivității intervențiilor asupra omului din partea medicului și a biologului: viața umană este înainte de toate o valoare naturală, rațional cunoscută de toți cei care se folosesc de rațiune; valoarea persoanei umane este îmbunătățită de Har și de darul Duhului Sfânt, dar nu încetează să fie pentru toți, credincioși sau nu, o valoare intangibilă. Este contrar tradiției Bisericii să nege valoarea rațiunii și legitimitatea eticii raționale, numită și naturală.

Într-adevăr, și în recenta dezbatere despre avort mulți au riscat să considere că este o problemă de credință sau de lipsă de credință, dar viața umană este viață pentru toți oamenii, iar obligația de a o respecta este datoria omului, deoarece este om, nu numai a credinciosului: credinciosul - poate - are rațiuni de susținere supranaturale, dar aceste rațiuni nu trebuie invocate pentru a-i dispensa pe oamenii de bună credință și cu dreaptă judecată de a reflecta asupra faptelor umane în lumina rațiunii. (43)

Biserica Catolică însăși a condamnat de-a lungul secolelor orice poziție fideistă care ar deposeda rațiunea și inteligența de greutatea și valoarea lor, cu aceeași vigoare cu care a condamnat ereziile în domeniul adevărurilor revelate; Biserica a apărat mai ales principiul armoniei dintre știință și credință, dintre rațiune și Revelație: o armonie care nu este mereu ușoară și imediată, atât din cauza slăbiciunii minții omenești, cât și a presiunilor ideologice și dificultăților intrinseci ale problemelor.

Acesta este un punct delicat și esențial care implică raportul om-Dumnezeu, natură-supranatură, filozofie-teologie. Rațiunea și Revelația au același autor, pe Dumnezeu, deci merită considerații egale și cu o susținere reciprocă. (44)

Această întâlnire rezultă cu atât mai necesară și urgentă cu cât ne mișcăm într-un domeniu al științelor experimentale, care au ca obiect realități intramondene și corporale și care folosesc un procedeu rațional.

Acest lucru este cu atât mai necesar azi, după o lungă perioadă de "răscruce a metafizicii", care a abandonat adevărul uman relativismului și nu cognitivismului.

Dialogul dintre știință și credință se poate realiza prin intermediul rațiunii care este comună și uneia și alteia. De aici se naște și s-a născut exigența unei reflecții filozofico-morale și în domeniul medical și biologic.

Bioetica o înțelegem, deci ca pe o disciplină cu un statut epistemologic rațional, deschisă spre teologie văzută ca o știință supra-rațională, instanță ultimă și "orizont de sens".

 

Note


(41) F. D' Agostino, La teologia del diritto positivo: annuncio e verita del diritto, Atti del Simposio internazionale Evangelium Vitae e Dirritto, Libreria Ed. Vaticana, Roma, 1996.

(42) B. Lonergan, Method in Theology, Darton and Tod, London 1972 (trad. it. Il metodo in teologia, Queriniana, Brescia, 1975

(43) "Respectul vieții omenești nu este impus numai creștinilor: este suficient ca rațiunea să o ceară, bazându-se pe analiza a ceea ce este și trebuie să fie o persoană", "Dichiarazione su L' aborto procurato", S. Congregație pentru Doctrina Credinței (18.11.1974), n. 8 din Enchiridion Vaticanum, 5, Bologna 1979, p. 427.

(44) "Cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat științific și conform normelor morale, nu va fi niciodată în adevărată opoziție cu credința, pentru că realitățile profane și realitățile de credință provin de la același Dumnezeu...Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar și la creștini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a științei, și care, trezind tensiuni și conflicte, i-au făcut pe mulți să ajungă la convingerea că între știință și credință există opoziție" (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală "Gaudium et Spes" , nr. 36, în Enchiridion Vaticanum, 1 p. 835. "Sfântul Conciliu, reamintind învățătura Conciliului Vatican I, declară că există "două ordine de cunoaștere" distincte, și anume al credinței și al rațiunii, și că Biserica nu este împotrivă "ca artele și științele umane să se folosească de principiile proprii și de metoda proprie fiecăreia în domeniul ce îi aparține"; de aceea, "recunoscând această dreaptă libertate" ea afirmă legitima autonomie a culturii și mai ales a științelor" (Ibidem, n. 59)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire